Sâmbătă seară era, pe 28 iunie 2014, când Chile era să elimine Brazilia de la
Mondial chiar la ea acasă. În minutul 120 Pinilla, care joacă la Cagliari, în stare aşadar
să înţeleagă cât poţi să te bazezi pe un centru atacant cu ocazii puţine, a preluat la 17
metri, uşor liber era, şi a tras fulgerător. Mingea a izbit transversala porţii lui Julio Cesar
şi a sărit în careu. Apoi, în câteva secunde Brazilia a ţâşnit pe un contraatac, Hulk a
scos un corner şi englezul Howard Webb a fluierat sfârşitul. La penalty-uri, cei mai mulţi
aţi văzut, Willian a dat pe lângă poartă, Pinilla a ratat şi el, şi de acolo, şi atunci, a ratat
şi Alexis Sanchez, care marcase însă golul de 1-1, după David Luiz a înscris şi Marcelo,
Brazilia a făcut 2-0, Aranguiz, pentru Chile, gol, 2-1, Hulk ratează şi el, Diaz egalează: e
2-2. Stadionul, ţările lor plus ale noastre, planeta, cu toţii ne tragem, cinci secunde,
sufletul. După 90 de minute era 1-1. După 120, tot aşa, cu bara lui Pinilla în sfârşitul
sfârşitului. După patru penalty-uri de fiecare e, fărâmiţat în speranţe, acelaşi echilibru:
2-2. Sau, dacă adunăm altfel, 3-3. Cum vreţi.
E totuna. E tot aia. Bate Neymar. Ultimul sărut. El, eroul spaţiilor publicitare, el,
totuşi, fotbalistul băiat mare şi, parţial, genial. Face paşii mici, mici de tot, începe o
acoladă în jurul balonului şi Bravo, portarul chilienilor, se aruncă în partea opusă şutului.
Brazilia are 3-2. Sau 4-3, cum credeţi şi voi.
Bate Jara. Ultimul – ultimul. El deschisese scorul cu autogolul ăla în care i-a luat
aerul lui David Luiz. David Luiz însă a marcat, până la urmă, a fost primul la 11 metri.
El, Jara, e ultimul. David Luiz măcar a avut inspiraţia să se bucure atunci la autogolul
lui, să creadă lumea că nu el, că nu atunci, că nu acolo...
Acum însă e el, ultimul, cu voia dumneavoastră. Probabil nu şi cu a lui. Dar
cineva trebuie să fie acum, acolo, faţă-n faţă cu Julio Cesar şi cu toată Brazilia. Uite că
e el, Gonzalo Jara. Oare ce-or zice acum cei de acasă? Care casă? Ai lui sunt la
Nottingham, unde joacă el pentru bani. În Anglia e acasă. Şi în Chile e acasă. A ales
stânga lui Julio Cesar şi a tras tare. Un pic prea lateral însă şi, din bară, până la urmă
mingea n-a sărit în poartă, ci afară.
... Chile, sâmbătă seară, 28 iunie 2014, era să elimine Brazilia de la Mondial,
chiar la ea acasă. Dar Brazilia a rezistat şi-aşa, într-un picior de Dumnezeu, şi dacă aş
fi fost acolo poate că tot aşa aş fi scris cronica acelui final de meci. În 1998, la Paris,
aveam 30 de ani şi mi s-a tăiat respiraţia când, la încălzirea jucătorilor, l-am văzut pe
Carlos Bledorn, zis Dunga, făcând pase cu capul (ştiţi cum, „cap-cap”, ca noi...) cu
Cesar Sampaio. Erau sub masa presei, lângă tuşă, pe Parc des Princes. Bluze
albastre, şorturi albe. Cap-cap! Cap... cap! Alb-albaştri, ca ai mei. Urma Brazilia – Chile
şi eu scriam cronica pentru Pro Sport, unde eram editorialist şi în zilele şi nopţile alea
pariziene mi se părea, ca unui tâmpit, că toată lumea e a mea. Era, dar nu toată.
A fost atunci, pe 27 iunie 1998, Brazilia – Chile 4-1, Cesar Sampaio şi Ronaldo
câte două, Marcelo Salas, El Matador, pentru chilieni, când era deja 3-0. Am scris
cronica din Pro Sport cu gândul la cărţile mele de altădată, dintre care primele două
erau despre Brazilia lui Pelé şi despre Chile şi despre Garrincha despre care tata
spunea că era şchiop şi că fenta, aşa, cu un picior mai scurt...
... Aş vrea să ajung într-o zi în Chile. Şi în altă zi în Brazilia. Poate că am să
ajung. N-aş putea să trec însă toate aceste poveşti fără să mă agăţ de momentul în
care am descoperit prima carte despre ceea ce văzusem, cu tata de mână, pe
stadioane. De fapt nu mă agăţ, pentru că în amintire nu m-am desprins niciodată de
impactul de atunci. Acum nu pot spune însă care a fost prima carte citită. Ori „Perla
neagră” de Alain Fontan, o biografie a lui Pelé, pe care tata mi-a dat-o cadou de ziua
mea, prin ’77, într-o perioadă când Edson Arantes do Nascimento încă mai juca, la
Cosmos New York, ori „Fotbal la poalele Cordilierilor”, a lui Titi Teaşcă. Pe prima n-o
mai am, victimă a deselor schimbări de domiciliu, probabil, dar mi-o amintesc perfect.
Avea o copertă verde, pe care era desenat un fotbalist negru care jongla cu o minge
albă, uriaşă, iar numele autorului era scris mic, în stânga, sus, cu negru. Cea de-a doua
era cronica Mondialului din 1962, din Chile.
Din „Perla neagră” reţin mai degrabă o imensă tristeţe, legată de copilăria lui
Pelé, sărăcia în care crescuse, începuturile la Bauru, un sătuc, primul penalty, ratat şi
teama sfâşietoare a puştiului de culoare că va fi dat afară, bănuţii câştigaţi de el şi puşi
în palma mamei... Era ceva din „Singur pe lume” de Hector Malot şi poate de aceea mi-
a plăcut mai mult o carte fără ambiţii stilistice, dar care povestea meciuri. Nu scria
Teaşcă despre Santos-ul lui Pelé, ci despre uluitoarea accidentare din meciul Brazilia –
Cehoslovacia, „Perla” făcând o ruptură musculară după ce pendulase fantastic piciorul
drept la un şut care trăsnise transversala. În locul lui a intrat un puşti, Amarildo, care
avea să fie eroul Braziliei, cu două goluri la următorul meci, cu Spania, 2-1, dar şi în
finala cu Cehoslovacia. Apropo de finală, iată formulele de echipă ale unui meci pe care
l-am văzut abia pe la 40 de ani, în celebra colecţie FIFA cu DVD-urile tuturor
campionatelor mondiale, colecţie pe care o am de la o echipă de filmare britanică, în
cutie ţiplată, dar şi din suplimentul nu ştiu cărui ziar de al nostru, în cutie desfăcută şi
răspândită prin toată casa… Meci pe care-l ştiu, fază cu fază, nerv cu nerv, emoţie
lângă emoţie din „Fotbal la poalele Cordilierilor”. N-am cum să uit vreodată: capitolul
„Finala” era la pagina 200! Cartea se deschidea acolo automat, ca „Răscoala” lui
Rebreanu la scena cu Nadina.
Aşadar: Santiago de Chile, 17 iunie 1962. Spectatori: 68.769. Vremea frumoasă,
iarnă chiliană, colinele înzăpezite în Anzi. Cele două echipe au intrat în joc cu: Brazilia:
Gilmar – Djalma Santos, Mauro, Zozimo, Nilton Santos – Zito, Didi, Zagallo – Garrincha,
Vava, Amarildo. Apoi, Cehoslovacia: Schroiff – Tichy, Plushal, Popluhar, Novak –
Kvasnak, Masopust – Pospichal, Scherer, Kadraba, Jelinek.
Ţin minte apoi clinchetul vesel din silabele de 24 de karate – aur din naţionala
carioca: Zi-to, Va-va, Di-di, Za-ga-lo, A-ma-ril-do, dar mai ales poveştile îmbrăcate în
ciocolată despre Didi, cel care inventase „foglia secca” – şutul care imita prin efect
căderea „frunzei uscate” din copac, ori despre „Diavolul şchiop” – Garrincha. Tata îmi
vorbise de zeci de ori despre „cea mai mare extremă a lumii” şi-mi şi arăta, cum am
spus, uneori, pasul inegal al „şeptarului”. De la Garrincha, a cărui fentă drăcească
arunca fundaşul în direcţia opusă plecării extremei, pentru că Garrincha avea un picior
mai scurt şi apărătorul nu ştia dacă aplecarea din corp era generată de fentă ori de
beteşug, de la el aşadar mi-a plăcut „numărul 7”, ceea ce jucam şi eu, pe strada
Zborului, în Otopeni ori în curtea şcolii. Dacă doriţi să vedeţi cine a fost cu adevărat
Garrincha, există încă imagini fabuloase păstrate de memoria peliculei.Intraţi pe
Youtube şi veţi uita să închideţi gura… măcar câteva secunde,vă asigur!
În fine, Brazilia începe finala ca şi în ’58, în Suedia, cu stângul, cehii înscriu prin
Masopust, care era „Balonul de Aur” al Europei, dar după două minute Amarildo
egalează, apoi Zito şi Vava aduc titlul mondial! Mai spune Teaşcă în carte că chilienii n-
au mai ţinut în finală cu Brazilia, pentru că americanii n-au mai ieşit de pe tunel, înainte
de meci, cu drapelul ţării gazdă, ca la toate meciurile de până atunci, ci cu al lor, cel cu
„Ordem e Progresso”. În schimb cehii au făcut-o, în premieră, captând toată dragostea
chilienilor. De atunci, cică, Brazilia urăşte Chile.
Povestea din Anzii Cordilieri e lungă, cu Spania lui Helenio Herrera, un
argentinian care antrena şi în Italia, pe Inter, în aceeaşi perioadă, cu Omar Sivori,
argentinian şi el, dar jucând pentru Italia, cu Anglia, cu Bobby Moore şi Bobby Charlton,
Ungaria cu legendarul portar Grosics şi cu Albert. De altfel, a fost un Mondial al
portarilor celebri, de la brazilianul Gilmar, cel mai bun din întreaga istorie a sud-
americanilor, la mexicanul Carbajal, la al patrulea din cele cinci turnee finale la care a
jucat. Pozele cu ei din carte, în alb-negru, erau superbe, în plină paradă, mai ales cele
cu Iaşin, uriaşul din poarta URSS. Pe lângă cartea cu eroi şi poze minunate, eu am
rămas de atunci şi cu o fotografie de-a lui Zoli Crişan, tot cadou şi cu una de-a mea pe
spatele căreia am scris cu stiloul cu peniţă Pelican: „Zoltan Crişan, nr. 7”. Deşi la
şcoală, fără să şchiopătez, eram chiar Garrincha...
Cât despre echipa naţională a noastră, cu Voinescu, Nunweiller III şi IV, Pârcălab
ori Constantin „Profesorul”, ea n-a fost înscrisă în preliminariile pentru Chile, întrucât nu
se calificase la precedentele din Suedia şi Partidul Comunist, pe atunci, nici nu ierta,
nici nu uita. Partidul Comunist Român era doar, pur şi simplu, idiot. Doi ani mai târziu,
eliberat de ură şi, parţial, de prostie, acelaşi partid îi permitea echipei naţionale olimpice
să joace şi să se califice la singurul turneu final olimpic din istoria fotbalului nostru, cel
de la Tokyo, acolo unde, desigur, puteam trece în semifinale dacă Profesorul
Constantin nu rata acel penalty nenorocit, în meciul cu Ungaria…
