Și începe meciul dintre Steaua și Universitatea Craiova. E 29 noiembrie 1989, peste mai puțin de o lună venea Revoluția..
Îmi aduc aminte doar formaţia noastră: Crişan, în poartă. În galben, parcă. Apoi, în cel mai pur alb cu albastru: Mănăilă, pe dreapta, Săndoi şi Zanfir stoperi, Gică Popescu în spatele lor, la acoperire, Adrian Popescu pe stânga. (A stat ninsoarea, iar. E soare rece acum.) La mijloc Ciurea, Olaru la închidere, Bica şi Badea. În faţă, unde nu ghicisem, Ştefan Stoica. 5-4-1. Deci ne apărăm cu dinţii. Bun şi aşa. Steaua e aproape standard: Lung (sună cunoscut, nu?) în poartă, e în verde, ca întotdeauna... ca mereu. Dan Petrescu, Iovan, Bumbescu, Ungureanu (vaai, dar ce plăcereee, dar nu cumva ne-am mai văzut, poate într-o altă viaţă... poate mai bună?), apoi, la mijloc, Musznai, Rotariu, Hagi, Ilie Dumitrescu – Negrău şi Balint în faţă.
... Stăm în picioare şi aşa rămânem până la sfârşit. E frig, băncile sunt cu zăpadă pe ele, îngheţate. Începem în apărare, hărţuiţi pe toate părţile. Bica e lipit de Hagi, om la om, aşa cum a fost mereu când s-au întâlnit, Zanfir ţine la Balint, Săndoi la Negrău. Ne apărăm, dansând în alb şi albastru – Steaua e în roşu – stânga-dreapta, stânga-dreapta, liniile se mişcă nervos, crispat, atente să nu greşească. Trage Rotariu, scoate Crişan. Trage Iovan, puţin peste. Tremurăm. Tata îmi ridică fularul meu alb-albastru, aşa, de grijă... Trrraage Iovan, iar, dintr-o liberă de la 25 de metri: baaarăă! „Cap” Balint, peste Crişan, scoate Săndoi, mi se pare că din poartă... Mă uit la tuşier, nu arată nimic. Probabil e prea devreme să se arunce. Are timp să ne bată, s-o fi gândit. Sigur la asta s-a gândit. E minutul 25. Rezistăm aşa, până la pauză, cu Gică Popescu acoperindu-i şi pe Zanfir şi pe Săndoi, dublând, alunecând până n gheata lui Balint şi scoţând în aut, plutind la toate centrările lui Dan Petrescu ori Ilie Dumitrescu, ciocnindu-l pe Iovan, dezechilibrându-l pe Hagi, dând de pământ cu Bumbescu. Acum un an era coleg cu ei, în finala aia de Cupă, se retrăsese cu ei, cu Iovan, cu Bumbescu, cu Rotariu, cu Tudorel Stoica, şi cu Balint... şi cu Hagi, la cabine, împinşi de ordinul lui Valentin şi de... Da, de nervi.
Pauză. Respirăm. Mai avem doar o repriză. La difuzoare cântă Loredana cu Caramitru. Caramitru nu cântă, mă rog... zice. „Bunăăă searra, iubite, te-aştept ca şi când...”
Iese Craiova prima. Steaua întârzie şi când iese şi ea, e ţiplă, cu tricouri noi, uscate, mate. Şi Steaua trage imediat, fără somaţie: Balint, din 7-8 metri, din semi-întoarcere, 1-0. Ne revenim, ba chiar echilibrăm, Badea scapă singur cu Lung (!), Dan Petrescu îl prinde şi degajează prin alunecare. Când totul era bine, Olaru se dezechilibrează şi cade cu mâna pe minge. Penalty. Nu e, dar ştiu că oricine îl dădea azi, Stelei, aici.
... Bate Balint. Crişan stă pe vârfuri. Ce şansă are? Niciuna. Balint vine la început grijuliu, apoi vijelios spre minge. Buf! Crişan se aruncă spre dreapta sa şi scoateee! E chiar la poarta noastră totul şi vedem bine. Nu ştim cât de tare să ne bucurăm, dar ne bucurăm. Strig, ca altădată: Crişaaaan!... Dar e alt Crişan şi, da, altă dată... Tata e mai zâmbitor şi el... Încă treizeci de minute... Încă douăzeci. Bumbescu scoate o minge din gheata lui Badea, cam avântat şi o trimite spre casă... Clipesc! Mingea se opreşte într-o băltoacă, la 18 metri. Lung ţâşneşte, Fane Stoica pleacă şi el! Cine? Cinee?? Care dintre ei? Lung, care e mai aproape, ajunge primul. După o secundă, şi Fane. Lung se grăbeşte să degajeze şi cade... Fane Stoica alunecă şi el, dar se ridică instantaneu, imediat, ca împins de cineva sau ceva, un resort, cum se zice... Preia şi aruncă mingea, din unghi, în plasă: 1-1. E gol! Tata, e gol! E chiar gol, tată, şi eu te pup, stai să vedem...
... Steaua se prăbuşeşte peste noi. Gică Popescu iese singur între cei roşii şi rezistăm. Încă un sfert de oră. Gică pentru Bica. Undeva la 25 de metri, în faţa lui, se retrag prudent Iovan şi Bumbescu, restul sunt toţi în atac, peste noi. Bica evită spre dreapta şi trage. Lung se aruncă târziu, în stânga sa: e gol. Avem 2-1! Taaaata, avem doi-unuuuu! Ameţesc... „Ştiinţa Craiova bate astăzi în Ghencea!! Ştiinţa Cra-io-va, bate astăzi...”
Rezistăm până la capăt. Când se termină, ne îmbrăţişăm cu toţi de lângă noi, ne promitem un an nou mai bun... unii cu lacrimi în ochi. Cum ar fi, de pildă, tata. Sau eu. „Ştiin-ţa! Ştiin-ţa!...”
... Plecăm. La „Eva”, pe Magheru, un miliţian ne opreşte. Eu îi spusesem lui tata, care nu vedea bine, aveam geamurile Daciei îngheţate, ningea iar, că poate face stânga. Nu putea. „Bă, chiorule, i-a zis miliţianul, nu vezi?! Nu vezi, mă, că e interzis?!” Tata nu ştiu ce-a zis, a bâiguit ceva şi nici când am plecat, cu actele ok, nu mi-a reproşat nimic. Îi era doar mai greu să se bucure. Şi totuşi, Craiova bătuse în Ghencea, cu 2-1, acum o jumătate de oră... „You’re smart, you’re beautiful, you’re important.” Acasă nu ne aştepta nimeni.
P.S. În frumoasele zile ale Revoluţiei care a urmat, l-am căutat pe miliţianul ăla din colţ, de la „Eva”. Nu l-am găsit. Cred.
