Mai sunt 23 de zile până la Revoluţie, dar cine să ştie asta? În niciun caz tata sau eu. Nimeni nu ştie nimic din ce va fi, trăim la negru, cenuşiu, sec, fără gânduri aproape. (Acum ştiu că mai erau 23 de zile până să se schimbe ceva, până să cadă Ceauşescu, atunci însă nu am simţit nimic, nici că ar fi posibil, nici că exista undeva o viaţă paralelă, gata să fie a noastră. Lasă că nici nu a fost.)
E miercuri, am plecat de la facultate de ieri, nu am nevoie de alte emoţii sau de încurcături, de nimic care ar putea să mă facă să mă gândesc la altceva, să distribui nişte gânduri aiurea, degeaba.
E miercuri, 29 noiembrie 1989 şi jucăm cu Steaua, în Ghencea. Duminică se face o lună de când am bătut Dinamo, la Craiova şi senzaţia că suntem greu de doborât încă mai există. Adică mă urc în maşină lângă tata, cu gândul că e posibil, aşa, într-o oarecare măsură, să rezistăm.
Afară e negru. Urât, cum ieşim din Otopeni începe să plouă, pe la Casa Scânteii e deja lapoviţă. Nu ştiu cum de tata a reuşit să plece aşa repede de la Fundeni, dar uite că a plecat. Cred că principalul motiv pentru care a reuşit e că şi el crede. Nu ştie, ca altădată, dar crede. Şi eu cred. Adică şi cred, şi nu cred. Mi-e un pic teamă. Deşi e etapa a 14-a şi 14 îmi aduce noroc. Şi miercuri. Miercuri m-am născut. O fi cu noroc, cine ştie...
Tata crede pentru că am bătut Dinamo. Pentru el, Dinamo e crucea, e pedeapsa, e răzbunarea, e tot. Îi şi spun asta. Râde. Zice: „Exact, Dinamo era mai greu de bătut. Ăia sunt mai buni, mai periculoşi, Lucescu e altceva, e mai viclean...” „Tata, i-am bătut cu publicul... Şi cu Gică Popescu...” „Păi, şi nu joacă Gică azi?”
Joacă. Îmi zice să mă întind după „Sportul”, e pe bancheta din spate, sunt acolo formaţiile. Nu e nevoie. N-am nevoie să le citesc. A Stelei nu mă prea interesează, a noastră o ştiu. Nu ştiu doar cine joacă vârf, dar până acolo e clar. Cârţu joacă în aceeaşi formulă de la începutul campionatului. În faţă nu ştiu dacă va fi Pigulea sau Fane Stoica. În rest mi-e clar.
... Plouă. De dimineaţă am trecut pe la cimitir, pe la mama. Am luat flori de la Carmen şi m-am dus. Aşa, că m-am trezit visând urât şi nu ştiam ce să fac cu mine. Nici nu eram sigur că tata mai vine... Când m-am întors acasă, aş fi vrut să spun cuiva că mi s-a părut că zâmbea. În fotografie. Mi s-a părut chiar că-mi spune ca acum doi, trei ani, când ne prosteam vorbind italieneşte ori englezeşte: „You’re smart, you’re beautiful, you’re important.” Îmi zicea că „important” se zice chiar aşa, „important”. Apoi îmi repeta că am ochii obosiţi, că-s sensibili, că retina, vino mai aproape, să ţi-i văd... Ştiam şi totuşi credeam de fiecare dată. Când mă apropiam, mă pupa pe frunte, ceea ce ştia că mă enervează. „Ai fruntea lată, de om deştept!” „Am... am pe naiba, mama! Ştii că nu-mi place!” Tăcea. Ştiu, mamă, you’re beautiful, you’re smart, you’re important...
... Plouă tot mai tare. Cred că terenul e praf. Ceea ce e bine, într-un fel, dar mi-e teamă de norocul şi de forţa Stelei, de un plonjon în careu, aşa, artistic, pe ploaia asta. Ohoo, cum nu?!
Trecem pe Podul Grant. Miroase a şine, a păcură, a ceaţă. Acum jumătate de an eram aici, în Giuleşti, retrogradam Rapidul, cu golul lui Neagoe. „Nea-goee, Nea-goeee, ai băgat Rapidu-n B!” Cârţu avea un pulover roşu şi pantaloni negri. Azi cum o fi îmbrăcat?
... Ajungem. Bilete la peluza căreia peste ani i se va spune „Nord”. Acolo e galeria noastră şi-l conving pe tata să stăm cu ea. Stăm, nu are nimic împotrivă. Crede.
... Terenul e bun, e apă pe el, dar nu multă, ploaia a stat. Îl văd pe Cârţu, vorbeşte lângă banca noastră cu Lăcătuş. Cârţu e îmbrăcat într-un loden, Lăcătuş în trening. Nu joacă, asta e chiar minunat. De el îmi era cel mai frică. (Peste 17 ani l-am întrebat, când eram amândoi la Arad, ce i-a spus lui Sorin atunci. „Cine mai ţine minte, Marius? Că ne bateţi.” „Aiurea, nu bănuiaţi niciunul...” „Normal. Credeam că vă batem. Eram Steaua, nu?”)
Nu. Eu nu credeam că ne bate Steaua. Steaua jucase finala Cupei Campionilor în anul ăla şi ne trimisese nouă, Craiovei, o telegramă de felicitare că bătuserăm pe Dinamo, acum o lună. Mi se părea arogantă, grandioasă, puternică, periculoasă, dar ziceam că, poate, rezistăm. Poate. Poate.
... Când să ies pe poarta cimitirului, o femeie mi-a cerut de pomană. I-am dat zece lei şi ea a zis, perfect lucidă şi aproape cu o lucire în ochi, „Roagă-te să mor, mamaie!” Aproape că am fugit de ea. Ploua, era frig, mai era o zi din noiembrie, în afară de asta, era foamete, era infernal peste tot, dar... aşa... să spui aşa? Imaginea şi vorbele femeii nu m-au părăsit până a început jocul. De aia cred că am crezut că rezistăm. Şi de aia. Era atât de rece şi urât pe străzi, că am zis că apariţia doar, apariţia pur şi simplu a Craiovei e ceva atât de luminos, încât nu se poate să fie degeaba. Deşi a început să ningă iar.
