Aşadar, a doua zi, pe o vreme superbă, ne-am văzut cu toţii în cochetul port de iahturi din Kuweit: Ilie Balaci cu soţia sa, Dana, Aurică Ţicleanu cu doamna sa şi cu fetiţa, îmbrăcată precum Hannah Montana, Dorian Gugu, secundul lui Ilie, dimpreună cu doamna, Geolgău, căruia i-am urat „La mulţi ani!” pentru ziua onomastică, eu şi operatorul TVR, Marian Tăbârgic. Doamnele s-au retras la o masă, împreună cu domnişoara Ţicleanu, iar Ilie cu Ghiţă şi cu Dorian la o alta, în timp ce am început interviul video cu Aurică, Ţicleanu grăbindu-se un pic, pentru că avea într-o oră antrenament cu băieţii săi. Şi a urmat o poveste despre ce a însemnat pentru Craiova Maxima Ilie Balaci, ce a însemnat pentru fiecare dintre ei , care i-au fost coechipieri. Ochii lui Ţicleanu ardeau, ne întorseserăm în timp cu aproape 30 de ani, Marian Tăbârgic ne mai atrăgea atenţia să ne oprim, ca să schimbe casetele, Ilie şi cu Ghiţă, la câţiva paşi de noi, îi atrăgeau ostentativ atenţia lui Aurică: „Ai grijă ce zici, Chiose, că verificăm după aia pe film!” „Stai liniştit, Ghiţă, că zic de meciul cu Bordeaux, că acolo am dat amândoi gol!”
Şi deodată ochii lui Ţicleanu s-au întunecat, glasul i s-a pierdut, strigătele de până atunci au început să devină şoapte... Ajunsese cu povestea Maximei la episodul cel mai dureros, mai trist, mai crunt: sfârşitul. Eliminarea din semifinalele Cupei UEFA de către Benfica, la Craiova, în ziua aceea infernală de 20 aprilie 1983... „Nu faptul că am pierdut noaptea de sâmbătă spre duminică, după ce am bătut Italia, pe „23 August”, cu pana aia de autocar nici aproape,nici departe de Slatina, nici faptul că, ajunşi în Craiova, cei 6 care jucaseră n-au dormit – între ei şi Ilie, evident, şi Ghiţă, eu nu!, că fusesem eliminat în tur, la Florenţa, unde făcuserăm 0-0 cu campioana lumii –, nici faptul că în cele trei zile de până la partidă am făcut cu toţii pelerinaj la Universitate, să le ducem bilete de meci profesorilor cu care aveam cursuri şi examene... Nu. Eu am fost de vină. După ce Ilie a deschis scorul dintr-o lovitură liberă executată magnific, portughezii au început să domine... vorba vine, portughezi, că pe lângă Chalana sau Carlos Manuel, cei mai buni au fost suedezul Stromberg, care nici măcar n-avea drept de joc, dar asta a fost altă poveste, şi sârbul Filipovici, care a şi marcat... Golul lui ne-a eliminat... Ei, acolo, la faza egalării lor, mingea s-a plimbat ciudat prin careul nostru, a fost în piciorul lui Ghiţă, al lui Nae, parcă, apoi şi Silvică a ieşit prea repede din poartă! Dar eu am avut vina cea mai mare... Mingea a sărit, parcă de la Costică, în gheata mea. (Şi acum, când stau cu Aurică de vorbă la telefon şi repovesteşte acel moment, la numele căpitanului lor, glasul i se îneacă şi îi simt lacrimile pe obraji, undeva, departe, în munte, la Braşov, unde se stabilise il capitano.) Dacă te uiţi pe imagini, vezi că sunt coborât mult, în marginea careului, să-l ajut pe Ghiţă Geolgău, pe care nea Tică îl pusese, în premieră, fundaş dreapta, nici acum n-am înţeles, Ghiţă, ce căutai acolo, lipsea Negoro, suspendat şi, cum îţi zic, mingea e la mine, pentru o clipă. Sunt cu faţa la poarta noastră şi nu-l văd, în stânga mea, venind în presing, pe Filipovici. Puteam şi mă gândisem o clipă să dau tare în aut, apoi s-o stopez şi să preiau spre dreapta, să ies de acolo, cumva... Dar nu fac aşa! Preiau şi mă întorc spre stânga mea, dar acolo era deja Filipovici, care interceptează şi se duce spre gol!”
Ochii lui Aurică îl trădaseră atunci. E trist, foarte trist, chiar şi acum, la aproape 27 de ani distanţă... Peste încă 11 ani, când cel mai mare dintre ei s-a dus şi el, îl trădează glasul. Ce nu spune e că în iarna acelui an fusese operat de eminentul chirurg oftalmolog, dr. Olteanu, chiar la ochiul stâng... De aceea, în martie ’83, la Kaiserslautern, unde Ştiinţa pierde cu 2-3, în „sferturi”, Chiose nu joacă titular... Dar „plămânul” Craiovei nu cedează şi revine în joc. Se înşală, însă: vina ratării finalei nu îi aparţine! Lui şi celorlalţi componenţi ai Maximei le aparţin doar respiraţiile prezente până la porţile infinitului! Destinul a vrut altceva, şi atât. Prin 2011, în Studioul 3 al TVR, pregătind împreună seara de Champions League, Aurică mi-a făcut cu ochiul! Zâmbea. Îi trecuse pentru o clipă.
Astăzi, Ilie nu mai e, de trei ani și jumătate...Ghiţă Geolgău e ori acasă, în Oltenia, ori trimis de FRF undeva la un trial, la o acțiune unde ochii lui văd ceea ce puțini au capacitatea să vadă. Costică Ştefănescu nu mai e nici el, iar Aurică Ţicleanu e undeva în studioul 3 al TVR şi şopteşte uneori, când crede că nu îl aud, o frază care se încheie ciudat și duios: „Dacă ai şti, Marius, ce dor îmi e câteodată de noi! Cum am fost.”
Cum sunteți, Aurel. Care sunteți.
