Se spune, şi se pare că e chiar adevărat, că unul dintre cei mai mari astrologi ai
secolului trecut s-a numit Armand Constantinescu. Aşa se zice, că omul era genial, te duceai
la el cu ora şi data naşterii şi-ţi spunea ai grijă, luna viitoare să nu faci vreun împrumut,
sâmbăta cealaltă să nu te-nsori, că pierzi pe toate planurile. La anu’ să-ţi refinanţezi fabrica şi
mâine noapte să mergi la cazinou, că-i cureţi pe toţi. Şi omul mergea şi-i curăţa pe ăia de la
masă, pleca burduşit de bancnote.
Ei bine, dacă ar mai fi trăit, jur că în zgura asta de presă, în care circulăm de vreo
douăzeci de ani, tot aş fi ajuns la maestrul Armand Constantinescu să-l întreb despre cel pe
care îl consider cel mai mare atacant român pe care l-am văzut vreodată: Rodion Cămătaru.
Spun „pe care l-am văzut” în sensul că, în tribună fiind, din 1 iunie 1975, când am intrat prima
oară pe un stadion, şi până azi e totuşi o perioadă destul de relevantă pentru un clasament
de ordine interioară, cum, probabil, avem toţi…
Rodion Doru Gorun Cămătaru e născut în 22 iunie 1958, prima zi a Racului, o zodie
pe la mijlocul căreia m-am născut şi eu (în aceeaşi zi cu Gianfranco Zola, hai, să lăsăm
zâmbetele, da?). E o zi care se numeşte în astrologie – m-am documentat – „cuspidă”, adică
e între zodii, are elemente în ea şi „din ce-a fost” şi „din ce va să fie”.
Mai pe scurt: Cami. Aşa i-au zis oltenii lui de acasă, şi-n primul rând Balaci, cel pe
care Cămătaru l-a găsit titular la „U”, în noiembrie 1974, când a debutat, câteva minute, într-
un „U” – CFR 1-1. Cami avea 16 ani, iar Ilie 18, dar era deja titular şi la naţională, nu doar la
Craiova.
Din acea zi, timp de 12 sezoane, Universitatea a fost luată de Lung, Negrilă,
Ştefănescu, de Tilihoi şi Ungureanu, de Ţicleanu şi Donose, de Beldeanu şi Cârţu, de Balaci
şi Irimescu, de puştiul Geolgău (apărut mai târziu un pic) şi pusă pe umerii largi ai lui
Cămătaru. El i-a construit şi cărat gloria, el a intrat cu ea în cârcă în teritoriile „ocupate”,
Cămătaru a fost numele falangei dirijate de Balaci şi desenată de Crişan şi Cârţu.
…Nu ştiu cum să continui. Mă gândesc că am atâtea amintiri cu acest uriaş fotbalist
european de-al meu, de la Craiova, încât aş deschide un alt capitol: „Cămătaru – dicţionar de
meciuri celebre”. Şi asta pentru că niciun alt jucător n-a oferit oamenilor atâtea faze de pus
pe pereţii muzeului naţional al electrocardiogramelor din fotbal.
Şi totuşi, şi dacă, şi totuşi. Pentru mine rămân anul meu, acel ’82-’83, echipa mea şi
jucătorul meu, semifinala mea cu Benfica şi tragedia mea şi a lor. Sau doar a noastră.
Da, Cămătaru e cel care s-a prăvălit, zice nea Vanea Chirilă, precum stâlpii
funicularului lui Zorba Grecul, al lui Kazantzakis, spre poarta lui Shilton, pe Wembley, pentru
a marca, flancat pe o cursă de 60 de metri, de Wright şi Fenwick. Anglia s-a clătinat, la acel
1-1, în septembrie ’85, şi nu era prima oară, în faţa paşilor lui. Cu 5 ani înainte, pe un „23
August” arhiplin, alt mare portar, Clemence, urla de zor la ai săi: „Nine! Nine! Attention to
number nine!” Ron Greenwood, selecţionerul Angliei, îl văd, îi cheamă la margine pe
Thompson şi Watson, stoperii săi, şi le indică acelaşi om şi aceeaşi cifră: nine…
…În acelaşi an, 1980, în iunie, fusese un amical de lux, la Bruxelles, cu Belgia lui
Pfaff, Gerets, Van Moer, Vandereycken, Vanderelst şi Ceulemans. Cămătaru, rezervă încă,
la 22 de ani, intră în minutul 16, în locul lui Balaci, lovit. Ştefan Covaci, care abia lăsase Ajax-
ul, îl trimite în faţă, între Crişan şi Marcel Răducanu. Peste 8 minute Cami primeşte o pasă
de la Dinu, la penultimul meci sub tricolor, şi ceea ce urmează e antologic: Gerets şi
Millecamps sunt spulberaţi pe un fuleu de 15 metri şi conducem cu 1-0!... Ieşit în
întâmpinare, portarul Custers e izbit, involuntar, de „uriaşul nostru” şi după 20 de minute e
schimbat cu Pfaff…De altfel, într-o discuţie cu Ilie, din şirul celor lungi din Kuwait City, Balaci
îmi spune schema lor de acum un sfert de veac şi mai bine: „Păi, la primul corner băteam pe
scurt şi Cami venea şi intra cu portarul în plasă. Fault la portar! Bine, mă! La al doilea corner,
băteam pe lung, portarul ieşea iar, se izbea de Cami… fault la portar! La al treilea corner,
portaru’ stătea dracului pe linie, nu mai ieşea pe centrare de groază, sărea Cami şi marca!
Simplu totu’ cu Cami!”
În 1984, nea Vanea imaginează o scenă care ţine, deşi e ireală în datele ei exacte. Iat-
o, descrisă în cartea „Pe marile bulevarde ale fotbalului”: „Tricolorii îşi continuă pregătirile
pentru meciul cu Elveţia. Îmi pare rău de Cămătaru. <<Întinderea>> e pentru marele public.
Cămătaru a fost scos de pe teren în minutul 89 al meciului cu Ungaria. A fost o mare
greşeală. O elementară greşeală pedagogică. Pe drumul spre vestiar, Cămătaru a fost
huiduit. S-a reuşit astfel deturnarea nemulţumirii tribunei spre un singur jucător. Dar cu ce
preţ…”
Numai că în acel meci în care Cămătaru ar fi ieşit în huiduielile generale, multe cu
dedicaţie specială, ce-i drept, pentru vârful „fără gol marcat în preliminarii”, Valentin Stănescu
operase deja cele două schimbări: Ţicleanu intrase în locul lui Beldeanu în minutul 75, iar
Câmpeanu II în locul lui Zoli Crişan, în minutul 53… Şi trei nu se puteau face!
Aşa a devenit un caz, din păcate real în toate datele ulterioare, Cămătaru. „Aş fi
preferat să nu fiu convocat. M-am prezentat doar pentru a fi disciplinat şi a reaminti
antrenorului Mircea Lucescu că nu mă simt capabil să mai joc în naţională”, avea să declare
Cami în ianuarie ’82, înainte de plecarea naţionalei în turneul sud-american. Lucescu, la 36
de ani, avea să construiască din gigantul cu „9 pe spate” superlativul absolut pe care îl am eu
în amintire. Cere psihologului Ovidiu Smădoiu testele psihologice. Concluzia e cam aşa:
„Cami are o reactivitate psihică foarte bună, una din calităţile de bază pentru marea
performanţă. Dar are în acelaşi timp un psihic conjunctural. Nu-i plac prim-planurile. Nu-i plac
îmbrăţişările după ce a înscris şi nici reproşurile după ce a ratat… E un temperament complet
opus lui Balaci, pe care nu-l prea deranjează nici ratările lui, nici părerile altora.” Lucescu s-a
închis apoi cu doctorii în cabinet, a ieşit şi l-a rugat pe Bölöni, echilibrul echipei, să stea de
vorbă cu Cami. E ok!
Şi Cămătaru duce România la turneul final – Euro ’84 şi Craiova în semifinala Cupei
UEFA, cu Benfica. E anul meu, ’82-’83, e echipa mea, tragedia mea. Sau doar a noastră.
În preliminarii se joacă, efectiv, cu Collovatti şi Scirea, campionii lumii, iar golul de pe
Rasunda din Stockholm, cu care învingem Suedia, e alt moment antologic. Ioan Chirilă:
„Ştefănescu… a trimis lung, cu boltă, spre Cămătaru, demarcat pe aripa dreaptă… fundaşul
Frederiksson a intervenit greşit la balon şi Cami a plecat în galop… să ştii că nu a fost ceva
obişnuit… am avut impresia că are patru picioare… lasă aşa, în galop, şut plasat, un şut în
care s-au adunat toate mingile pe lângă bară din ultimii ani, poate chiar şi şutul lui Balaci de
la Budapesta… şi gol!”
E 9 iunie 1983, la Stockholm. Ultimul meci mare al lui Balaci, ultima oară când Cristian
Ţopescu mai comentează înaintea unei lungi interdicţii, de ani, pentru că Elena Ceauşescu
fusese deranjată de sugestia marelui comentator privind libertatea jucătorilor noştri de a
semna cu celebre cluburi europene.
Dar pentru mine totul se terminase în 20 aprilie, câteva săptămâni mai devreme.
…E anul meu, ’82-’83, echipa mea, jucătorul meu, care trebuia să mă apere, zodia
mea. Tragedia mea. Sau doar a noastră.
În anul care l-a inspirat pe nea Vanea să ne spună Maxima, în primul tur, cu
Fiorentina, Cami a devastat apărarea condusă de Passarella, campion mondial cu Argentina
şi căpitan al naţionalei lui Maradona. La Florenţa, ca şi în turul trei, la Bordeaux, Cami i-a
ţinut de unul singur şi pe italieni şi pe francezi în tranşee. Îl văd, enorm, cu jambierele căzute
(de fapt, lăsate jos încă de la încălzire), pivotând flancat cu greu de Passarella, Domenech
(da, selecţionerul de mai târziu), Specht sau Tresor. Tresor, omul celebrei semifinale cu RFG
de la Sevilla din vara aceluiaşi an, 1982. „Cu Rummenigge şi Hrubesch a fost uşor. Cu
Cămătaru e imposibil!”, avea să declare Marius Tresor după Craiova – Bordeaux 2-0. Cami a
şi marcat atunci, dar Rufier a scos mingea rapid, de dincolo de linia porţii, nu s-a pus… Cami
a tras mai departe.
Înaintea sfertului de finală, cu Kaiserslautern, de la Craiova, după 2-3 în Germania,
Adrian Păunescu a pus un trucaj pe coperta revistei „Flacăra”: un avion românesc, Rombac,
fabricat atunci, gata de decolare şi silueta lui Cami, în plonjon, sub titlul „Nu credeţi că
seamănă?”
50.000 de oameni au aşteptat atunci, pe Central, acel 1-0, golul vieţii lor, al vieţii
Maximei, al vieţii noastre. E minutul 83 şi nimeni nu mai crede că va veni. Nimeni în afară de
doi oameni. Unul e Balaci, celălalt e el – Cămătaru. Amândoi se bătuseră fără respiraţie,
baionetă la baionetă, cu Brehme şi Briegel, campionii mondiali de peste câţiva ani cu RFG.
Şi ai Italiei, cu Inter, respectiv Verona la finalul anilor ’80. Atunci însă, în acel minut 83, Cami
a mai preluat o dată o minge lungă, înaltă. Briegel, a suta oară, l-a izbit în coaste. Cami a
rămas, a mia oară, pe picioare. Şi apoi, brusc, a pivotat şi a tras fulgerător, din întoarcere, de
la 25 de metri. Reichel se întinde şi scoate, chiar că inuman, de sub bară! Corner. Acel
corner. Bate Ilie, Cami se înalţă cu Briegel şi Reichel în spate, mingea sare la Negrilă şi vine
golul tuturor vieţilor…
Lisabona, aprilie 1983. 6 aprilie, cu o zi înainte de ultima aniversare a lui Amza Pellea.
Benfica – „U” 0-0. Cămătaru face meciul vieţii. Fără Ştefănescu, Il Capitano, e şi vârf, şi
libero, e tot. Nici Balaci nu e pe teren, ca şi la Bordeaux, ca şi la Kaiserslautern. Dar e el,
Rodion Gorun Doru Cămătaru. Eusebio, legenda, după meci: „Cămătaru e un vârf de
excepţie. Nimeni nu m-a impresionat vreodată cum a făcut-o acest băiat!”
A doua zi, în „Informaţia”, două articole. Unul e semnat de Amza Pellea, dedicat
echipei lui, adică a noastre (Peste fix opt luni va fi răpus de cancer). „Mi-aţi făcut o zi fericită!”
Al doilea e semnat de Eugen Barbu, autorul care îl desfiinţase ani în şir, cel din cauza căruia
nea Vanea inventase povestea cu înlocuirea din meciul cu Ungaria… De fapt, căderea
psihică a lui Cami venise după un articol al lui „nea Jean” Barbu despre „Cămătaru – Haplea
în chiloţi”. Acum, Barbu scrie poate cel mai cunoscut articol al vieţii sale, cu un titlu intrat în
legendă: „M-ai învins, Rodioane!”
20 aprilie, returul de la Craiova, cu Benfica. Balaci, 1-0 din lovitură liberă. Stromberg,
adus de la Göteborg, şi sârbul Filipovici împing însă pe Benfica în atac. Craiova se clatină,
finala e atât de aproape… Şi atunci se petrece faza cu povestea căreia Zoli Crişan avea să
moară pe buze, în spital, douăzeci de ani mai târziu.
Cu câteva minute înaintea pauzei, Cami pleacă, încă o dată, ca un taifun, prăvălindu-
se spre poarta lui Bento. E singur, în spatele lui nu e nimeni, pasa lui Balaci a fost genială, e
singur în continuare, intră în careu… Din dreapta însă îi strigă Crişan. „Cami, sunt liber,
Cami, sunt liber, Cami – liber aici!!” Cămătaru nu aude. Îşi potriveşte paşii şi, consecinţă,
încetineşte. Bento îi iese la 6 metri, Zoli Crişan e într-adevăr liber, cu poarta goală, în dreapta
lui. Cami ridică privirea o clipă, din spate însă Humberto întinde, disperat, vârful bocancului…
corner! Cami pendulează în gol, se opreşte.
…Asta a fost tot. Benfica a egalat prin Filipovici, în minutul 53. Apoi a venit bara lui
Crişan, infarctul.
Acela a fost jucătorul meu, din anul meu, ’82-’83, echipa mea, tragedia mea. Sau,
poate, a noastră.
Pentru Cămătaru a fost Wembley-ul de care am pomenit, în ’85, transferul la Dinamo,
în ’86, Gheata de Aur din ’87, Mondialul din Italia, din ’90, unde Jenei nu i-a oferit celui care îl
calificase (două goluri la Sofia, într-un 3-1 decisiv!) nici măcar şansa unui minut în teren.
Ţin minte, în toamna lui ’86, când a ales pe Dinamo, după 12 ani, peste 300 de
meciuri şi 122 de goluri pentru Craiova, TRU a scris în „Viaţa Studenţească” următorul rând:
„N-o fi Biţă Cămătaru, dar Cămătaru ar vrea să fie Biţă!” Asta pentru că „U” eliminase pe
Galatasaray cu Biţă (vârf de la Electroputere!), iar Dinamo, cu Cami, fusese scoasă de
albanezii de la 17 Nentori. 89 de meciuri a jucat apoi pentru Dinamo şi a dat 76 de goluri. I se
promisese Occidentul şi după Gheata de Aur a ajuns în ’89 în Belgia, la Charleroi. Apoi trei
ani în Olanda, la Heerenveen. Când s-a retras, în ’93, a dat gol în finala Cupei Olandei,
pierdută, cu Ajax… În ultima zi, stadionul din oraş a purtat numele lui. Cu Craiova luase 2
titluri, 4 Cupe, în tricolor jucase de 75 de ori. 22 de goluri.
…Toate mi le-a povestit, într-o iarnă, prin ’98, la restaurantul lui chinezesc din Craiova.
Am stat cu soţiile, până spre ziuă, cu el şi cu Cârţu. I-am spus că el a fost întotdeauna omul
care putea să ne apere. De oricine, oricând. A zâmbit. Am zâmbit şi eu. Fotografia de pe
coperta revistei „France Football” din 1987, cu Gheata de Aur în mână pentru cele 44 de
goluri, zâmbea şi ea.
Am scris acest text şi am închis caietul „Replay”-ului. Apoi, o secundă, ochii. Când i-
am redeschis, am ştiut că-mi rămăseseră întregi doar amintirile şi că nimeni, niciodată nu le
va mai apăra. Şi nici pe noi. Sau, cine ştie, poate Dumnezeu.
