Congresul FIFA din 18 mai 1929 oferă Uruguayului organizarea primei Cupe
Mondiale din istorie. În ciuda acţiunilor doctorului Buero, ambasadorul uruguayan la
Bruxelles, Anglia refuză 10 milioane de dolari pentru a trece Atlanticul, iar Italia,
Ungaria, Austria şi Cehoslovacia, cele mai importante forţe ale Europei în fotbal pe
atunci, spun şi ele „nu”, deşi ar fi împărţit 800.000 de dolari de la organizatori. România
răspunde însă „da” invitaţiei. 83 de ani mai târziu, o televiziune din Londra vine la
Bucureşti şi, timp de câteva ore, la Hotelul Amzei, refacem împreună povestea trecerii
peste Atlantic a României, prima selecţionată din Europa care a întins mâna
Uruguayului. Jules Rimet, a cărui idee de a se înfiinţa Cupa Mondială la fotbal a făcut
istorie, demisionează din fruntea FFF, dar demisia lui provoacă, în final, acceptul
Franţei! România, Belgia, Franţa, Iugoslavia vor reprezenta Europa la Mondial. Joi, 22
mai 1930, în ultimul „amical” înainte de a trece Oceanul, România învinge Grecia, pe
ONEF, cu 8-1, în faţa a 15.000 de spectatori. Antrenorul Costică Rădulescu e însă tot
mai îngândurat… Cu cine trecem Atlanticul?
Jack Berariu, care a făcut cronica meciului cu Grecia de pe ONEF şi al cărui
birou din redacţia „Gazetei Sporturilor” aveam să-l ocup 64 de ani mai târziu, e în al
nouălea cer! Scrie în „Rampa” elogios despre trupa condusă din teren de Emerich Vogl,
„half”-ul lui Juventus şi remarcă „o adevărată colonie de greci în tribună”. Şi totuşi, cu
cine trecem Atlanticul? Mai ales că încep să reapară necazurile, Rudy Wetzer fiind
contestat la FIFA cum că nu e doar „amatorul” de la Juventus, ci şi fotbalistul
profesionist – lucru interzis de regulamentul Cupei Mondiale din 1930 – de la Pecs
Baranya…
Ultimul congres FIFA dinaintea începerii turneului final se ţine, bizar, la
Budapesta, unde Jules Rimet încearcă, pe ultima sută de metri, să urce şi Ungaria pe
transatlantic, dar, în ciuda gestului elegant al francezului, Cupa Mondială nu-i va avea
pe maghiari în Uruguay. E 7 iunie 1930 şi peste vorbele lui Rimet se aşterne tăcerea:
„Ei, bine, monsieurs, suntem chit! Eu nu mai invit nimic şi pe nimeni peste Ocean, rien
ne va plus! Les jeux sont faites! Suntem 13 cu toţi, 13 vom rămâne. 13 naţiuni, 13
echipe…”
…Acasă, la Bucureşti, sunt ultimele zile, ore, secunde ale pregătirii… Cine trece,
totuşi, Atlanticul? În principiu, cine trebuie. Aurel Leucuţia, şeful FRFA, nu are curajul
dat, în primul rând, de aventura traversării oceanului şi zice că mai are de lucru acasă. Îl
numeşte pe Paul Nedelcovici, preşedintele Biroului Federal, şef de delegaţie, dar până
la urmă adevăratul conducător avea să se dovedească Octav Luchide, secretarul
general al FRFA. Mai pleacă Nicolae Lucescu, „vistiernicul” delegaţiei şi membru în
Biroul Federal (…dar nu de Investigaţii, le spun englezilor şi poanta prinde, râd. Sau
poate că nu datorită poantei, poate-s obosiţi, dar cum să le spun că povestea abia
acum începe?!). Se pregăteşte să plece şi Marcel Beilis, ziarist la „Gazeta Sporturilor”,
corespondent pentru francezii de la „Football”, dar şi pentru alte două publicaţii din
Hexagon.
Şi totuşi, dintre cei care au bătut Grecia pe ONEF, cine trece Atlanticul? Într-un
fel, Costică Rădulescu e grăbit să dea răspunsul chiar de problemele pe care le au
băieţii, probleme care nu se mai termină… Trebuie învoiţi de la companiile unde
lucrează, în principal. Dar ce firmă îţi dă liber două luni, pe motiv că trebuie să te duci la
capătul lumii, în America de Sud, ca să ce? Ca să joci fotbal. Ei, nu mai spune, ce
vorbeşti, tinere?! Şi noi, care te plătim, ce suntem aici? Pe noi cine ne întreabă dacă
vrem? Tot în principiu, nimeni. Nimeni în afară de Octav Luchide, care ajunge până la
Alteţa Sa Regală Principele Nicolae pentru a-i scoate „din producţie” pe Vogl şi pe
Raffinsky, „câinele”, angajaţi amândoi la birourile din Bucureşti ale Rafinăriei „Astra
Română”. Până la Alteţa Sa, bietul Luchide făcuse anticameră la Maiestatea Sa Regele
Carol al II-lea. Priapicul monarh a fost sensibilizat când Luchide a cedat nervos şi a
rezolvat personal ceea ce Principele Nicolae încerca de destule zile…
Alţii sunt militari sau îi aşteaptă recrutarea şi tot Maiestatea Sa vorbeşte cu Statul
Major al Armatei. Rezolvă. Încet-încet, lotul „celor care au voie” începe să se contureze.
„Concedii, permisii, acte pentru toţi”, zice Luchide. „Avem, carevasăzică”, răspunde tot
el… Vor pleca într-o zi de luni, să fie cu noroc. E 16 iunie 1930. Ziua Z.
„Vom merge cu clasa a II-a pe tren, până la Genova”, zice acelaşi inepuizabil
Luchide. De ce nu cu a-ntâia, Octave?, întreabă Costică Rădulescu, antrenorul,
managerul, mama şi tata-l băieţilor, dar care va fi şi arbitru la Montevideo, întrucât FIFA
avea nevoie de el mai ales în calitatea asta.
„Mergem cu a doua ca să economisim bănuţii. Şi aşa n-avem. De ce ne rămâne,
comandăm costume frumoase, că am auzit că aşa au toate delegaţiile.” Aşa era, auzise
bine Luchide. A căpătat fiecare câte un costum cu sacou „închis” şi pantaloni „deschis”
– cum era moda. Arătau a echipă!
Şi totuşi, cine trece Atlanticul? Rădulescu se hotărăşte după nopţi albe. Va
rămâne acasă, în cele din urmă, puştiul de la Banatul, Dobay. La fel Ciolac, viitorul uriaş
„vârf” al Ripensiei. Acasă, deci, şi Ghiţă. Rămâne şi Albu şi, vai, câtă nevoie avea să fie
de Albu acolo, în centrul apărării, la Montevideo… Pleacă însă portarii Jean
Lăpuşneanu, de la Sportul Studenţesc şi Samuel Zauber, de la Maccabi. „Becii” sunt
Adrian Steiner II, de la clubul Atletic Timişoara, Rudolf Bürger de la Chinezul şi Iosif
Czako, de la Banatul. Toţi trei timişoreni! Apărarea era a lor…
La „halfie” mergeau Ladislau Raffinsky şi Emerich Vogl, ambii de la Juventus,
Alfred Eisenbeisser, zis şi Freddy Fieraru mai târziu, de la Dragoş Vodă Chişinău, dar şi
Corneliu Robe, de la Olympia Bucureşti.
Iar în atac… ce atac! Doamne! Extremă dreaptă, Nicu Kovacs, de la Banatul. Pe
stânga mergea să joace Ştefan Barbu II, de la Olympia Arad. Vârf de atac era vedeta
naţionalei, celebrul Rudy Wetzer de la Juventus. „Interi” aveau să fie Adalbert Deşu, de
la U.D. Reşiţa, Costică Stanciu, de la Venus şi Ilie Subăşeanu, Olympia Bucureşti.
…Din Gara de Nord au luat trenul până la Ljubljana, în Slovenia, unde s-au dat
jos şi au mâncat. Acolo, în Iugoslavia, trenul trebuia schimbat. La Veneţia au schimbat
iar şi până să se facă garnitura şi-au dezmorţit oasele înţepenite pe băncile de lemn de
la „a doua” şi au vizitat Piazza San Marco. Apoi, la Milano, la fel, s-au trezit în faţă cu
Domul şi cu Scala. În fine, Genova…
Genova, ultima oprire, Genova, ultima destinaţie cu picioarele pe pământ…
Octav Luchide trage aer în piept pe peron şi îi face atenţi la o sirenă. „Cred că e un
vapor. Dar nu e al nostru. Al nostru pleacă mâine… La noapte dormim aici. Care o
putea… Genova e frumoasă rău, băieţi, iar de mâine, cine ştie… dincolo e apa, apoi
apa cea mare şi tot apă. Până om găsi pământul iar!”
Nimeni n-a scos o vorbă. În Genova începea să se lase seara.
