N-aş putea să trec toate aceste poveşti fără să mă agăţ de momentul în care am descoperit prima carte despre ceea ce văzusem, cu tata de mână, pe stadioane. De fapt nu mă agăţ, pentru că în amintire nu m-am desprins niciodată de impactul de atunci. Acum nu pot spune însă care a fost prima carte citită. Ori „Perla neagră” de Alain Fontan, o superbă biografie a lui Pelé, pe care tata mi-a dat-o cadou de ziua mea, prin ’77, într-o perioadă când Edson Arantes do Nascimento încă mai juca, la Cosmos New York, ori „Fotbal la poalele Cordilierilor”, a lui Titi Teaşcă. Pe prima n-o mai am, victimă a deselor schimbări de domiciliu, probabil, dar mi-o amintesc perfect. Avea o copertă verde, pe care era desenat un fotbalist negru care jongla cu o minge albă, uriaşă, iar numele autorului era scris mic, în stânga, sus, cu negru. Cea de-a doua era cronica Mondialului din 1962, din Chile.
Din „Perla neagră” reţin mai degrabă o imensă tristeţe, legată de copilăria lui Pelé, sărăcia în care crescuse, începuturile la Bauru, un sătuc, primul penalty, ratat şi teama sfâşietoare a puştiului de culoare că va fi dat afară, bănuţii câştigaţi de el şi puşi în palma mamei... Era ceva din „Singur pe lume” de Hector Malot şi poate de aceea mi-a plăcut mai mult o carte fără ambiţii stilistice, dar care vorbea prin eroii săi. Nu scria Teaşcă despre Santos-ul lui Pelé, ci despre uluitoarea accidentare din meciul Brazilia – Cehoslovacia, „Perla” făcând o ruptură musculară după ce pendulase fantastic piciorul drept la un şut care trăsnise transversala. În locul lui a intrat un puşti, Amarildo, care avea să fie eroul Braziliei, cu două goluri la următorul meci, cu Spania, 2-1, dar şi în finala cu Cehoslovacia. Apropo de finală, iată formulele de echipă ale unui meci pe care l-am văzut abia pe la 40 de ani, în celebra colecţie FIFA cu DVD-urile tuturor campionatelor mondiale, colecţie pe care o am de la echipa de filmare britanică, în cutie ţiplată, dar şi din suplimentul nu ştiu cărui ziar de al nostru, în cutie desfăcută şi răspândită prin toată casa… Meci pe care-l ştiu, fază cu fază, nerv cu nerv, emoţie lângă emoţie din „fotbalul de la poalele Cordilierilor”. N-am cum să uit vreodată: capitolul „Finala” era la pagina 200!
Aşadar: Santiago de Chile, 17 iunie 1962. Spectatori: 68.769. Vremea frumoasă, iarnă chiliană, colinele înzăpezite în Anzi. Cele două echipe au intrat în joc cu: Brazilia: Gilmar – Djalma Santos, Mauro, Zozimo, Nilton Santos – Zito, Didi, Zagallo – Garrincha, Vava, Amarildo. Apoi, Cehoslovacia: Schroiff – Tichy, Plushal, Popluhar, Novak – Kvasnak, Masopust – Pospichal, Scherer, Kadraba, Jelinek.
Ţin minte apoi clinchetul vesel din silabele de 24 de karate – aur din naţionala carioca: Zi-to, Va-va, Di-di, Za-ga-lo, A-ma-ril-do, dar mai ales poveştile îmbrăcate în ciocolată despre Didi, cel care inventase „foglia secca” – şutul care imita prin efect căderea „frunzei uscate” din copac, ori despre „Diavolul şchiop” – Garrincha. Tata îmi vorbise de zeci de ori despre „cea mai mare extremă a lumii” şi-mi şi arăta, uneori, pasul inegal al „şeptarului”. De la Garrincha, a cărui fentă drăcească arunca fundaşul în direcţia opusă plecării extremei, pentru că Garrincha avea un picior mai scurt şi apărătorul nu ştia dacă aplecarea din corp era generată de fentă ori de beteşug, de la el aşadar mi-a plăcut „numărul 7”, ceea ce jucam şi eu, pe strada Zborului, în Otopeni ori în curtea şcolii. Dacă doriţi să vedeţi cine a fost cu adevărat Garrincha, există încă imagini fabuloase păstrate de memoria peliculei.Intraţi pe Youtube şi veţi uita să închideţi gura… măcar câteva secunde,vă asigur!
În fine, Brazilia începe finala ca şi în ’58, în Suedia, cu stângul, cehii înscriu prin Masopust, care era „Balonul de Aur” al Europei, dar după două minute Amarildo egalează, apoi Zito şi Vava aduc titlul mondial! Mai spune Teaşcă în carte că chilienii n-au mai ţinut în finală cu Brazilia, pentru că americanii n-au mai ieşit de pe tunel, înainte de meci, cu drapelul ţării gazdă, ca la toate meciurile de până atunci, ci cu al lor, cel cu „Ordem e Progresso”. În schimb cehii au făcut-o, în premieră, captând toată dragostea chilienilor.
Povestea din Anzii Cordilieri e lungă, cu Spania lui Helenio Herrera, un argentinian care antrena şi în Italia, pe Inter, în aceeaşi perioadă, cu Omar Sivori, argentinian şi el, dar jucând pentru Italia, cu Anglia, cu Bobby Moore şi Bobby Charlton, Ungaria cu legendarul portar Grosics şi cu Albert. De altfel, a fost un Mondial al portarilor celebri, de la brazilianul Gilmar, cel mai bun din întreaga istorie a sud-americanilor, la mexicanul Carbajal, la al patrulea din cele cinci turnee finale la care a jucat. Pozele cu ei din carte, în alb-negru, erau superbe, în plină paradă, mai ales cele cu Iaşin, uriaşul din poarta URSS. Pe lângă cartea cu eroi şi poze minunate, eu am rămas de atunci şi cu o fotografie de-a lui Zoli Crişan, tot cadou şi cu una de-a mea pe spatele căreia am scris cu stiloul cu peniţă Pelican: „Zoltan Crişan, nr. 7”. Deşi la şcoală, fără să şchiopătez, eram chiar Garrincha...
Cât despre echipa naţională a noastră, cu Voinescu, Nunweiller III şi IV, Pârcălab ori Constantin „Profesorul”, ea n-a fost înscrisă în preliminariile pentru Chile, întrucât nu se calificase la precedentele din Suedia şi Partidul Comunist, pe atunci, nici nu ierta, nici nu uita. Partidul Comunist Român era doar, pur şi simplu, idiot. Doi ani mai târziu, eliberat de ură şi, parţial, de prostie, acelaşi partid îi permitea echipei naţionale olimpice să joace şi să se califice la singurul turneu final olimpic din istoria fotbalului nostru, cel de la Tokyo, acolo unde, desigur, puteam trece în semifinale dacă Profesorul Constantin nu rata acel penalti nenorocit, în meciul cu Ungaria…
