Baronul Neuman mergea pe bicicletă (II)

În fine - punct şi de la capăt. La 25 de ani preia întreg imperiul. Suntem în 1935 şi Arsenal e înlocuită cu Gloria Arad sau cu AMEFA, care în 1936 e chiar vicecampioană, la doar două puncte de Ripensia. Povesteşte profesorul Dionisie Piros, copilul de atunci, prin ochii căruia s-a scurs povestea întreagă. Dar AMEFA ori Gloria nu erau, evident, Arsenal. Baronul iubea modelele de succes şi voia să cumpere una dintre echipe şi s-o transforme aşa cum el văzuse pe Highburry, la Londra. Aşa cum făcuse cu fabrica, unde modernizase totul, introdusese sistemul Bedaux – prin care se putea urmări producţia zi de zi, inclusiv fluxul contabil. Adusese cei mai buni ingineri din Germania, Austria, Cehoslovacia şi Elveţia. Făcuse din ITA cea mai modernă uzină de textile. Apoi a făcut case pentru muncitori, o colonie întreagă, pentru ca oamenii să fie aproape de locul de muncă. Cantină pentru toţi – zilnic, timp de o jumătate de oră, personalul era la masă, inclusiv el. Creşă pentru copii… La 6 dimineaţa era în uzină, zi de zi. Tata umbla cu el şi cu un carneţel în mână şi întreba pe toată lumea ce nevoie are fiecare. Împrumuturi, necazuri cu sănătatea, o tencuială căzută acasă, îi spunea tatei să-şi noteze în carneţel cazul. Plătea pe loc ori îi chema la contabilitate, unde se duceau doar cu o hârtie cu semnătura lui. Era de ajuns!

În 1938 AMEFA termină la egalitate cu Rapidul lui Baratky, 26 de puncte fiecare, în seria 1. Rapid are golaveraj mai bun şi joacă finala campionatului cu Ripensia, câştigătoarea celeilalte serii, dar pierde în două manşe: 0-2 şi 0-2. Baronul mai face o ofertă. E refuzat. Se hotărăşte atunci să facă o nouă echipă. Războiul mondial începe în anul următor şi totul se transformă. Baronul reia proiectul în primavara lui 1945, când Hitler încă rezistă în buncărele Berlinului. Şi baronul cu ai săi rezistaseră din greu anilor în care nazismul stăpânise Europa, România având în coastă regimul lui Horty.
„Era uite aici, pe colţ, unde e platforma UTA. Unde e stadionul azi, vizavi. A ţinut o şedinţă, erau mulţi prieteni de-ai lui, ingineri, oameni de încredere. A zis că vrea să facă o echipă de fotbal, cine are un nume de propus? Cineva a zis Gloria, care nu mai era, altcineva a propus să fie ca fabrica: ITA. Doar era fabrica lor! Bun. Şi ce culori să aibă echipa? După multe discuţii s-a notat să fie alb cu verde. Nimeni nu ştie azi că, pentru câteva minute, UTA a avut aceste culori: alb-verde. Atunci baronul, care avea în minte combinaţia alb cu roşu, ca la Arsenal, dar era atât de delicat încât nu voia să impună nimic, a fost salvat de cineva de la Comunitate care a zis că nu se poate <>. Oamenii s-au trezit şi a rămas alb cu roşu, ca pe Highburry. Ca Highburry avea să fie şi stadionul, doar că un pic mai mic.”
Profesorul tace. Mai ştie doar că în 1945, la primul meci din istorie, baronul a ţinut să „deschidă” cu echipa prietenului său Mociorniţă, Carmen. A fost 0-0 la Arad. În 27 aprilie ’46 însă, în campionat, ITA - Carmen a fost 5-0, la Bucureşti. În 1947 a venit şi primul titlu, pe 2 era Carmen… Baronul le-a dat prime mari băieţilor săi, dar şi câte o bicicletă…
Avea antrenor maghiar, pe Opata şi cel mai bun jucător de până la Hagi, Petschovschi, pe care-l adusese de la Ferar Cluj, curtând-o intens şi convingând-o în cele din urmă pe Hermina, soţia lui Ceala…

Gyula Lorant, cel care avea să fie în ’54, la Mondialele din Elveţia, conducătorul de joc al celei mai bune echipe a Ungariei din istorie, cea care avea 2-0 în finala cu Germania Federală încă din minutul 10, cea cu Puskas, Hidegkuti,Czibor ori Groscis, Lorant deci era şi el la UTA. Campion!
În fine, după al doilea titlu, UTA e invitată în Anglia, pentru o serie de amicale, iar presa, încă liberă, scrie că la Arad se repetă fenomenul interbelic – Ripensia.

Fostul ei antrenor, Opata, declara pentru „Gazeta Sporturilor” că UTA este peste orice echipă din Ungaria ca valoare, iar Ungaria se pregătea să bată Anglia, pe Wembley, cu 6-3, prima înfringere acasă a celor care inventaseră fotbalul…

În fine, în mai 1948, UTA e iar campioană. Preşedintele clubului, Andrei Herzog, părăseşte tribuna oficială împreună cu baronul. Ţara fusese câştigată total de comunişti, Mociorniţă nu mai avea echipa, Carmen a lui fusese desfiinţată de Ana Pauker.
Herzog e palid. Ştie că peste zi fusese anunţată iminenta naţionalizare tot trâmbiţată de PCR şi care avea să se înfăptuiască pe 11 iunie 1948. „Ce facem?” Baronul e liniştit. În fabrică e bine, UTA e campioană. Când comuniştii au intrat în secţii şi le-au spus oamenilor că în sfârşit sunt liberi să-şi aleagă conducătorii, pe cine vor ei, „tovarăşi, e democraţie, Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus”, ei bine, oamenii l-au cerut pe tânărul, încă tânărul baron să-i conducă.
Fabrica e pierdută, echipa la fel, preluată de comunişti; UTA termină în 1949, primul an fara baron, pe 9… Stadionul, copie fidelă a lui Highburry, rămâne martor al celorlalte 4 titluri, care vor veni în 1953, ’54,’69 şi ’70. Vor mai fi şi două Cupe ale României, în ’48 şi ’53.

Baronul pleacă, parcurgând pe bicicletă, una precum cea a lui Lorant sau Petschovschi, primită la titlul din 1947, drumul de la Arad la Nădlac. Se stabileşte pentru un timp în Elveţia, unde se căsătoreşte (avea 38 de ani!), apoi se mută peste Ocean, la New York. Va muri în 1996, la 86 de ani, în Florida. Doamna Theea l-a cunoscut pe Andrew, băiatul baronului, care în 2004 a venit la Arad să-şi preia moştenirea unui oraş uitat…

Povestea spune că în 1970, când UTA lui Domide, Florian Dumitrescu, Lereter ori Petescu, a eliminat deţinătoarea Cupei Campionilor Europeni, Feyernoord Rotterdam, pe 30 septembrie, la Arad, sosea o telegramă. Era semnată simplu, F.N. Şi avea un singur cuvânt: „Bravo!”.