Înapoi la Arad, seara de la Continental – Astoria. Constantin Ştefan, profesorul de matematică şi observator de arbitri, înalt, sobru, grav. Sticla de Miniş e pe jumătate gata, ştrudelul cu mere s-a mâncat, îi cerem Marianei, şefa de sală şi „trei cu brânză”. „Două, zice Marcel Coraş, eu nu mănânc, mi-ajunge!” În regulă, Marcele. Spuneţi, dom’ profesor. „La Frankfurt mi s-a părut cea mai lungă zi din viaţa mea. Era frig, 7 noiembrie, ziua Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, ce pi...da mă-sii, care la noi cădea în noiembrie. Frig, mohorât, nu mi-a plăcut din start, vreo 45-50.000 de spectatori, ţi se făcea rău când îi auzeai! Şi cu toate astea, rezistăm formidabil. La pauză, zero la zero. Intrăm la vestiare, Dinu arăta magnific, se bătuse cu Hölzenbein, era cu gura spartă, ziceai că e Delon în Samuraiul. Nea Angelo e uşor crispat, parcă-l văd, Cheran ne zice ceva de coreean, Bum-Kun Cha, ăla, se trăsese pe partea lui şi nu-l ajuta cineva şi pe el. Ne ridicăm, mai clănţănim o coajă de lămâie, Dinu ne zice să fim atenţi că în tribune e şi Conţi Bărbulescu, să nu ne facem de râs, acum, când mai e atât de puţin. Ieşim şi mai începem o dată. După 3 reprize avem încă 2-0... Ştiu că la un moment dat lui Dinu i-au rupt piciorul şi mai departe nu mai ştiu. Adică ştiu, dar nu vreau să-mi amintesc, deşi n-am uitat. Nimic.”
Iar în 2012, de data asta în studioul Fanatik de la Digi. Cristi Coste moderează, mai avem un sfert de oră, Gigi Mulţescu e invitat. Reluăm, de undeva. De atunci, de-acum 6 ani, de-acum 30 şi ceva... „Da, era frig, asta ţin şi eu minte... Atunci era să moară Dinu, să moară pur şi simplu, nu exagerez deloc... L-au lovit, el se bătea cu toţi, şi noi, dar el era sen-za-ţio-nal! Şi îl lovesc ăia şi cade. Mă apropii şi mă uit şi nu cred: i se vedea osul, aşa alb, cum e în laboratoarele de medicină, carnea sfâşiată de crampoane... Intră doctorul, ne dă la o parte şi îi face o injecţie, un anestezic cred, Dinu zice că oricum joacă aşa, că nu-l doare, dar îl durea cumplit, îţi zic eu, buuun, îi face injecţia şi dăm drumul la joc. Aia – câini. Câini! Şi deodată lui Dinu i se face rău, leşin. Ce se-ntâmplase? Era alergic la ce-i făcuse doctorul şi a intrat în şoc anafilactic, aproape în stop cardiac. Noroc că în tribună chiar era prietenul lui, Conţi Bărbulescu, scriitor, într-adevăr, dar şi medic. El, nu ştiu cum, şi-a dat seama ce se-ntâmplă cu Dinu,a ajuns jos, la teren şi l-a salvat. I-a făcut repede o injecţie, alta, cu ce trebuia să neutralizez efectul iniţial şi aşa şi-a revenit. Dacă întârzia cinci minute, era o tragedie... Apoi, Fredriksson, arbitrul, un suedez, şi-a dus băieţii peste noi, că nemţii erau ai lui, practic. Bum-Kun Cha a ratat o super-ocazie, apărată de Ştefan magistral. Mai erau douăzeci de minute. Apoi nouăsprezece, optsprezece. La tabelă m-am uitat iar când Bum-Kun Cha a deschis scorul. Mai erau 17 minute! 17. Încă eram calificaţi, Doamne, zic, să mai rezistăm măcar 10 minute, că nemţii intră în criză de timp şi scăpăm. Vine apoi minutul 80, iese Ion Moldovan şi în locul „Colonelului” intră Custov, „Bulgarul”. Nea Angelo ne face semn să rămânem sus, în presing, cu Ţălnar, Augustin şi Apostol, era un atacant tare bun, îl luaserăm de la Progresul, parcă, mă rog, şi eu abia venisem de la Jiul anul ăla. Încercam, dar era tot mai greu. Nouă minute, Sătmăreanu II cade şi el, lovit de un neamţ, la un corner, Dinu degajează, iar intră doctorul, dar „Ungurul” se ridică. E groggy. De altfel, aceea a fost ultima lui zi în tricoul lui Dinamo, după meci a fugit de la hotel! A jucat vreo trei ani la Stuttgart, în Bundesliga, apoi a plecat în America am auzit că devenise prieten chiar cu Blatter! Când ne-am întors acasă am aflat că i s-a dat o condamnare la 10 ani de închisoare, degradare militară, declarat trădător de neam şi ţară, iar în club s-au apucat să-l scoată din toate pozele şi albumele cu echipa! L-au decupat. Mă rog, până atunci îl „decupaseră” ăştia. Mai sunt 8 minute, apoi 7... Ţinem de minge, chiar avem încredere. Plouă. Cinci minute! Dau să trec de unul, mă ţine, îl ţin şi eu şi văd cum se repede arbitrul la mine, disperat: roşu! De ce, dom’le? Ieşi încet, mi se strigă de undeva, ies... Patru minute, să zic că se prelungeşte un minut, rămân tot 5! Trei, două, un minut! Hai, dom’ arbitru, cât mai ţii! Gata! E gata! Strigă toţi de pe bancă, Dinu îi face atenţi! Dar a trecut timpul! A trecut de mult! Sunt deja trei peste! Cât? Cât mai ţii?? Trage tare, o plesneşte efectiv, corner, e deviată de cineva! Coreeanul trăsese, iar! Corner. Plouă tot mai tare. Nea Angelo strigă ceva la faptul că suntem în zece, eu, eliminatul, nu mai am cum să-i ajut! Ia omu’! Ia omu’! Ia omuuu! Dinu strigă. Fredriksson ne ţine aşa de patru minute. S-a terminat totuşi de patru minute! Se bate cornerul, mingea pluteşte, Ştefan se desprinde uşor, totuşi plouă atât de tare, sau s-a oprit, nici nu mai ştiu, douăzeci de oameni se aruncă, în grămadă, dar Ştefan are mingea în braţe, s-a terminat... Uf! S-a terminat într-adevăr... dar Ştefan scapă chiar în fracţiunea următoare mingea din braţe şi Hölzenbein, care alunecase din pricina ploii, o primeşte undeva pe coapsă şi se prăbuşeşte cu ea în plasă! 2-0! Prelungiri! N-am rezistat! Atât am rezistat... Dinu, care de regulă, când luam vreun gol, îi striga lui Ştefan ceva de şapcă şi de ecuaţiile pe care le calculase greşit, tace. Toţi suntem prăbuşiţi, laţi. Dinu se dezmeticeşte primul şi sare la Fredriksson, arătându-i un ceas imaginar la mâna stângă. Urlă: cââât? Cââât? I se interpune un neamţ în faţă, îl dă deoparte, iar Fredriksson îl întâmpină cu alt cartonaş: roşu! Out! În nouă oameni, Nickel ăla ne dă în trei minute şi al treilea gol. Asta a fost.”
Gigi Mulţescu zâmbeşte trist. Cu 6 ani în urmă, în restaurantul de la Astoria – Continental din Arad, profesorul de matematică Ştefan m-a lăsat singur după poveste. Coraş a zis, într-un lung târziu: „Marius, hai să dăm un ochi pe la bar! Mamă, ce meci...” Cum spuneam, barul era aproape gol. Pe scenă, într-o lumină translucidă, nişte duduci încă mai dârdâiau, cu ultimele sforţări. Fusese o zi mai lungă decât veacul...
