Barul de la Astoria era aproape gol. Pe scenă, într-o lumină translucidă, încă mai dârdâiau nişte duduci, cu ultimele sforţări. E două noaptea şi dacă e „night club”, e neapărat nevoie de animaţie. Sunt la Arad, în august 2006, UTA are mâine (de fapt, azi!) meci cu Rapid şi încerc să mă concentrez pe ce mai e de făcut de dimineaţă. Arbitrii, observatorii, de mers în cantonament la ai noştri. Apropo de observatori. Şi de arbitri, dacă vreţi. De ei răspunde Constantin Ştefan, supervizorul lor. Am stat până spre miezul nopţii cu el de vorbă, în trei, şi cu Coraş. Îl ştiu de când eram a cincea şi stăteam pe Barbu Mumuleanu, numărul 29, am mai spus, o stradă paralelă cu Tunari, la doi paşi de Dinamo. Cum învăţam pe Dorobanţi, la Generală 15 (de fapt pe strada Şcolii Floreasca, aşa-i zicea!), de câte ori veneam spre casă treceam prin faţa stadionului pe frontispiciul căruia scria „Parcul Sportiv Dinamo”. Când erau meciuri, intram, de multe ori fără bilet, uniforma de elev şi faptul că „începuse deja” erau argumente care ţineau. Aşa m-am obişnuit să-l ştiu în poarta lor pe Ştefan, cel care apăra întotdeauna cu şapcă pe cap. În seara ce trecuse, cum ziceam, am tot vorbit. De anii de atunci, de faptul că prin ’82-’84 făceam meditaţii la fizică – eram corigent, elev fiind la Lieul Lazăr de acum – într-un apartament vecin cu al său, într-un bloc pe „1 Mai”, bloc de profesori, „observatorul” nostru fiind el însuşi absolvent cu 10 al Facultăţii de Matematică. Aşa am ajuns, Coraş a adus vorba, cred, şi la meciul vieţii sale, povestea acelei zile (sau nopţi...) de la Frankfurt...
Rew. Suntem în vara lui 1979. Deşi multiplu campion cu Dinamo, şi ca jucător şi ca antrenor, Ion Nunweiller este debarcat după acel 3-4 cu FC Argeş din ultima etapă care ducea titlul în Trivale, unul din meciurile epocale ale lui Dobrin. Este numit, după o şedinţă de peste 12 ore, la Ministerul de Interne, Angelo Niculescu. „Profesorul”, în fond, deşi venea după un sezon „aşa şi-aşa” la Timişoara, ajunsese cu Poli în Cupa UEFA. Rămăsese încă omul care crease „generaţia Guadalajara”, de la momentul căreia nu trecuseră decât 9 ani... Ca să nu mai amintim de toate marile victorii din deceniul şapte, culminând cu acel Dinamo – Inter Milano 2-1, de pe „23 August”, din 1 decembrie 1965, goluri Frăţilă şi Haidu. Pentru trupa antrenată de Helenio Herrera, zis „Magul”, marcase Peiro. În retur, pe San Siro, Inter s-a calificat abia în minutul 89, când Facchetti a făcut 2-0. Sandro Mazzola deschisese scorul destul de târziu, în minutul 68, băieţii lui Angelo rezistaseră excepţional în faţa dublei deţinătoare a Cupei Campionilor Europeni.
În fine, ne-am dus prea mult înapoi. Cert e că profesorul de matematică Ştefan îmi povestise toate astea în restaurantul de la Continental – Astoria, la un ştrudel cu mere şi un vin dulce, de Miniş. 1979. „Uite că au trecut 27 de ani de atunci şi încă nu pot să vorbesc, cum să uit!, despre ziua aia... Venise nea Angelo, ţin minte că în primele etape am avut şi meciul de la Piteşti, revanşa noastră, am făcut 1-1. Era ca azi, august – septembrie... Începusem bine, în Cupa UEFA am dat peste nişte desculţi în primul tur, Alki Larnaca, le-am dat 3-0 la noi, Mulţescu, Dudu şi parcă Vrânceanu au marcat. Returul a rămas până azi recordul nostru în competiţie, nu doar pentru meciurile de deplasare.”
(Caut ziare. 4 octombrie 1979. Larnaca. Stadion: Neo Ges. 3.000 de spectatori. Alki – Dinamo 0-9 (0-3). Dudu Georgescu (10, 46, 67), Augustin (20), Vrânceanu (22, 77), Ţălnar (51), Mulţescu (52), Ion Moldovan (62).)
În ziua în care Craiova mea bătea pe Leeds United, Dinamo reuşea acelaşi lucru cu Eintracht Frankfurt pe Main. E 24 octombrie 1979. Trec prin faţa stadionului, dar nici nu vreau şi nici n-aş putea să intru. Douăzeci de mii de oameni sufocă „Parcul Sportiv”, pe mine mă aşteptase în faţa şcolii tata, să mă ia repede cu maşina să ajungem acasă să vedem Craiova. Oricum le vedem pe amândouă, că sunt transmisii alternative, ceea ce nu ne produce, desigur, mari bucurii. Despre cum a fost atunci, la doi paşi de noi îmi va povesti Gigi Mulţescu, în 2012, la o filmare pentru TVR. Matematicianul Ştefan nu avusese puterea. Şi zice Gigi Mulţescu: „Înainte de partida de la noi de-acasă a fost aşa, un soi de frenezie a groazei. Eintracht era o echipă uluitoare, cu un antrenor, Friedel Rausch, care ne mai eliminase o dată, nu pe noi, pe Sportul Studenţesc, antrenată tot de nea Angelo, în ’76. Cu trei ani în urmă, Rausch fusese antrenorul lui Schalke 04 şi bătuse pe Sportul în ambele meciuri, 1-0 la Bucureşti, dăduse Klaus Fischer şi 4-0 la ei, Fischer două, Bongartz alte două. Nemţii aveau echipă mare cu ăştia doi, cu Oblak, cu Abramczyk... Stai să-i vezi pe cei de la Eintracht acum. Şi să ştii, Ştefan a fost un portar extraordinar, în anul ăla, în ’76, când nea Angelo a fost eliminat de Schalke-le lui Rausch, Dinamo a fost la un pas să scoată pe AC Milan, ăla mare, cu Rivera, 0-0 în Ştefan cel Mare, cu Fane în poartă, 1-2 pe San Siro în retur, cu 1-1 (Sătmăreanu II deschisese scorul!) până prin minutul 75... Aşaa. Să revin la Eintracht, că-n ’76 eu eram la Jiul încă. Aşa cu Ştefan. Păi anul următor, în ’77, a apărat şi penalty, la Madrid, cu Atletico, dar Dinamo a pierdut calificarea la golaveraj... Deci, mă-ntorc. Cum ziceam? Frenezia fricii, cred, ne luase. Eram la Săftica, ne antrenam în draci şi ţin minte că eu şi Apostol, parcă şi Ţălnar, tot băteam lovituri de la unşpe metri, dacă primim, să fim pregătiţi, nu? Ei, şi asta l-a enervat pe Augustin rău de tot, ce tot staţi, mă, să bateţi, mare brânză, ne tot zicea, hai că s-a terminat de-o oră antrenamentu’, ăilalţi sunt acasă, ce mai staţi?! Hai odată, Gigi, că m-am săturat! Mâine, dac-o fi vreun unşpe metri, îl bat eu, mare şmecherie... Vin în viteză şi-i trag una de n-o vede ăla din poarta lor! Ce dracu’! Şi tot o ţinea aşa... Am plecat până la urmă. A doua zi, când zici că ai trecut prin faţa stadionului, ai văzut ce nebunie era acolo. Frankfurt-ul avea echipă mare, cu cel mai bun libero din lume, austriacul Pezzey, cu Neuberger, Lorant, Grabowski, cu Hölzenbein şi cu Nickel. Să vezi ce întâmplări au fost atunci, că erau doi fraţi Nickel, Bernd era la ăştia şi Harald la Borussia Mönchengladbach, până la urmă au jucat finala în anul ăla, Craiova, după ce a eliminat pe Leeds, a căzut cu Borussia şi Nickel le-a dat ambele goluri şi i-a scos... După aia au jucat finala, ţi-am zis. Aaaa! Şi la Frankfurt era cel mai im-por-tant, coreeanul, ăla a fost cel mai mare fotbalist asiatic din istorie, Bum-Kun Cha îi spunea. Şi începe meciul. Stadionul arhiplin, să se rupă. Şi după 20 de minute, arbitrul, un scoţian, n-am să uit niciodată cum îl chema, Foote, îţi dai seama, dă penalty pentru noi! Unde eşti, Augustine? Unde eşti, mă, să văd cum baţi... Că tot vorbeai de Ştefan, acolo, în poarta lui se ascunsese Augustin. Vino, mă, să baţi tu, viteazule!... Aş, ţi-ai găsit... Striga la mine, Gigi, bate tu, să avem baftă, Doamne ajută! Până la urmă bat şi e 1-0. Dar tot Augustin, băiat de aur, face 2-0, cu un minut-două înainte de sfârşit. Apoi mergem la ei... Acolo să vezi ce-a fost!”
