Împreună cu Marian Olaianos am ajuns, după călătoria din Kuweit, la Craiova, pentru reportajele cu bărbaţii încărunţiţi de azi, băieţii geniali ai Craiovei Maxima de ieri.
Într-o dimineaţă însă, am fost acasă, la Bistreţ, acasă la Balaci, dar şi acasă la mine. În film se vede clar inscripţia de pe piatra de hotar – Bistreţ, localitate de frontieră.
Acolo s-a născut Balaci. O comună împrăştiată pe Dunăre, fluviu care scotoceşte, când e furios, prin curţile oamenilor şi, în ani, ajunge să se împrietenească, la alegere, cu oamenii.
Ai lui Balaci probabil că au fost între prieteni de la începutul lumii. Şi asta pentru că undeva Dunărea face un cot larg şi izolează o insulă căreia oamenii care o privesc de atâţia ani i-au spus Ostrovogania. Sau Călugăreni. E tot acolo. Spun că oamenii o privesc, pentru că insula e locuită de păsări rare şi care sunt capabile de minuni. Poate în Deltă să fie mai multe şi mai rare, dar de făcut minuni, doar acolo, în Ostrovogania se fac. Balaci, a cărui apariţie în septembrie 1956 s-a produs acolo, e una dintre ele. Poate cea mai importantă.
În sat, îngheţat cum era în ianuarie, oamenii ştiu să aducă vorba de Balaci. „Dacă sunteţi de la televiziune, venirăţi pentru Ilie!” Venirăm. Vărul său, care e şi antrenorul echipei de suflet a lui Ilie, Dunărea Bistreţ, ne pofteşte în casă. Pozele lui Ilie sunt, ca peste tot în casele oltenilor, la vedere. Balaci în tricoul Craiovei, Balaci la echipa naţională, Balaci antrenor, Balaci cu nepotul în braţe.
E ger. În fundul curţilor, Dunărea s-a oprit la suprafaţă, îngheţată şi parşivă. E albă şi dură, se mişcă doar pe dedesubt, ca şi cum o parte din forţa ei ar vrea să mai rămână prin sat. Sau poate dă timp celor care vor s-o priceapă, s-o stăpânească sau s-o întrebe. Poate doar dă timp unora.
Balaci, cât a avut vreme să joace, de aici a luat-o, probabil. Dar Dunărea s-a mutat, s-a mişcat, a înşelat şi „Marele Blond” a rămas singur în faţa lui, un fluviu care nu te iartă dacă nu te cunoaşte. Ilie îl cunoştea, dar prea îi furase şi fentele, şi şerpuirea, şi forţa, şi tot. Cineva s-a răzbunat în afacerea asta care a fost între ei doi şi n-a fost Balaci...
Ştiu Ostrovogania şi cum arată peste vară, nisip în care se ascund păsările şi unde, îmi spunea taică-meu, coleg de şcoală cu Marius Balaci, tatăl lui Ilie, copiii din sat au detonat, ’prin 45 sau ’46, o bombă rămasă neexplodată de la raidurile americane din ’44. Au pus paie peste paie pe ea şi apoi au întins pe zeci de metri un şir lung tot din paie, pe post de fitil. Au aprins şi s-au ascuns. Proiectilul a explodat, aruncând în aer tone de nisip şi îngropându-i de vii pe puştii fără minte – sau fără frică. Totuna.
Satul de atunci e azi o comună la fel de amărâtă, cu oameni aspri şi ale căror muieri fac pâine „în ţăst” şi povestesc ca-n „Liliecii” lui Marin Sorescu ce mai e prin lume. Sau ca-n „Moromeţii” lui Marin Preda. Aceea e lumea lui Balaci, ca origini.
Numai că Ilie a plecat de acolo când avea doar două luni şi s-a dus la Craiova, la oraş. Făcuse pactul cu Dunărea şi cu praful alb-gri de la marginea insulei, urme care s-au şters demult din amintirile locului.
A rămas Ilie Balaci, mândria lor şi atunci când se întoarce pe-acolo, din lumea Arabiei, de cele mai multe ori, se aşează şi el la poveşti, la vatră, unde se aşteaptă pâinea coaptă-n ţăst şi unde poveştile lui sunt chiar mai adevărate decât ale lor. Deşi nimeni nu spune vreo noutate nimănui. Ei ştiu totul despre tine, Ilie, iar tu, dacă n-ai fi avut în sânge arsura din pământul lor şi răcoarea Dunării, te-ai fi întors să le iei, între timp, şi să le duci cu tine. Dar le-ai avut şi ai ieşit la strada mare a fotbalului cu geniu, atât cât să cucereşti lumea întreagă. Doar atât.
P.S. Balaci s-a născut pe 8 septembrie 1956 și e nemuritor.
