... Când tata a auzit primele secunde ale transmisiei, cu focul ăla vibrând printre pânzele subţiri ale difuzorului, a întinerit. În secundele alea în care petardele se auzeau bubuind înspăimântător, înfiorător, tata a încercat să zâmbească şi m-a prins de umăr, încet. A zis doar atât: „aproximativ cincizeci de mii, ai auzit?...”
Mama a dat un pic ochii peste cap, adică „uite de ce le era lor frică” şi a pus la loc hârtia verde, împăturită. „I-auzi, i-auzi!” Râdea. Eu nu. „Mama, hai, zău, lasă biletu’ ăla... Nici nu pot să mă concentrez...” „Lasă, dragă, că mă concentrez eu... tu vezi-ţi de meci, cu taică-tu... Nu m-am atins de bilet. Are talent domnişoara?” „Da.” „Dar parcă tu erai olimpic la română, nu? Sau e şi ea?” „Nu, ea nu e. Hai, mamă, te rog!” „O ştiu?” „O ştii.” „Aia cu ochii mari?” „Aia.” „Cu ea ai fost la teatru aseară?” „Da... Parcă ziceai că îmi coşi matricola.” „Şi ce, ai impresia că nu o cos? Vezi că v-a început meciul, nu, tată?” Uneori îi zicea lui „tată”, alteori „George”. El nu-i zicea niciodată pe nume, ci doar „tu”. Vorbind despre ea, îi spunea Geta, iar dacă eu eram de faţă, „maică-sa”. Tata era însă în transa celor ce se auzeau dinspre Craiova, nu dinspre mama.
Până la urmă, după vreun sfert de oră, Domozină a întrerupt iar aşa-zisul tur de orizont. Fibrele de ţesătură din difuzorul aparatului au început să vibreze. „Negrilă, fundaşul Negrilă (buf, petarda) a deschis scorul la Craiova (buf!! buff!!! alte două) după doar 14 minute de joc. Ce s-a întâmplat? Zoli Crişan, de neoprit până acum, a obţinut o lovitură liberă, la aproximativ 25 de metri de buturile lui Moraru. A executat Sorin Cârţu, balonul a deviat din Ion Marin, aflat în zid, până la Negrilă, acesta a intrat apoi în careu şi a tras la colţul lung, Moraru a atins mingea, dar nu a putut-o opri din drumul ei spre plasă: 1-0! Craiova e în picioare, stadionul e un ve-ri-ta-bil vulcan, dragi ascultători!”
... Geolgău, care nu a jucat în meciul de atunci, îmi dă acum câteva zile, pe SMS, o imagine: „Marius, văd lumea de la meciul cu Dinamo peste tot, pe lângă bancă, printre picioarele noastre şi printre genţi şi pe maseurul cel mai drag, pe Doru Văetiş, întorcându-se cu faţa către tribuna întâi şi învârtind peste cap un prosop: Ştiinţa! Ştiinţa! Ştiinţa!”
... La pauză, mama terminase cu sacoul, tata cu radioul, îi găsise poziţia. Eu mă gândeam şi la Zoli Crişan, şi la ce era la Craiova, şi la faptul că Domozină anunţase că sunt şi trimişii lui Liverpool la meci, şi la biletul din sacou. Imediat după pauză, radioul a explodat iar. „Craiova... probabil din nou Craiova... Domozină...” Şi petardele: una, două, trei, patru, bufff, buff... „Da, Craiova e în extaz... E 2-0 pentru Universitatea... Irimescu a executat o lovitură liberă de la 22-23 de metri, Moraru a respins cu mare dificultate în faţă şi Că-mă-ta-ru cu ca-pul a reluat în pla-să! Stadionul e în picioare, atmosfera e ne-mai-în-tâl-ni-tă, te rog să mă crezi, Minoiu, dragi telespectatori... Dinamo, semifinalista Cupei Campionilor, este efectiv sufocată aici, în Bănie... Craiova, fără liderul ei, Ilie Balaci, fără Donose, Beldeanu şi Geolgău, pune o presiune fantastică, având în Zoltan Crişan cel mai bun jucător de pe teren...” Era minutul 54.
... Până la urmă, după un sfert de oră Zoli a înscris şi el. 3-0. Tata a căutat în frigider nişte vin, mama a dus mâna la gură, acoperindu-şi o mimică mai degrabă compătimitoare, „vai, dar i-au călcat în picioare...”, eu mă învârteam în jurul mesei, uitasem de bilet, de seara de la teatru dinainte, aveam în minte ce povestise Domozină, cum Ţicleanu bătuse o „liberă” şi Crişan, venit în viteză, pe aripa stângă, „de-bor-dant, a şutat din plin fuleu, fără speranţă pentru Moraru...”
Seara, mama s-a îmbrăcat şi a plecat la spital. Am condus-o eu până în staţie, tata băuse un pahar cu vin şi n-o putea duce cu maşina... Eu, în locul lui, aş fi riscat orice în seara aia. Pentru mama. Care, cu câteva secunde înainte să vedem că vine, în sfârşit, un „149” (scria luminos, cu roşu, pe geamul şoferului), mi-a zis, ca să-mi scadă un pic temperatura, să nu mai las bilete prin buzunare. „Şi vezi, mamă, că aia cu ochii mari o să te ducă până la urmă în chibuţ. Nici Craiova n-o să-ţi mai trebuiască... Hai, te pupă mama!”
... Meciul acela e singurul din cele mari pe care nu l-am văzut niciodată. Şi asta a fost povestea lui adevărată. E meciul din care am doar o poză, cea cu tabela veche ocupată de oameni, până sus. Cu toate ce s-au întâmplat, chiar dacă nu am mai apucat să-i răspund mamei, urcată în autobuzul aproape gol, ce e cu fata cu ochii mari, cu toate acestea, din seara aia am rămas totuşi cu un mare, sec şi de netrecut regret: în minutul 90, Adrian Popescu a tras, de la 20 de metri, în bara din stânga lui Moraru! Printre ultimele petarde explodând.
