„Lasă-l!” Tata era nervos. Am lăsat radioul şi m-am aşezat lângă el, la masă. Mama pusese o faţă albă-albă deasupra, adusese supă cu găluşti, zâmbea şi avea părul prins cu o bentiţă vernil. Îmi amintesc că un pic se grăbea, intra de noapte la spital, era de gardă şi ne spusese că se aştepta la o gardă gre a. Nici eu şi nici tata însă nu ne apucaserăm să mâncăm. Într-o oră, poate mai puţin, începea etapa şi la Craiova venea Dinamo. Radioul însă nu ştiu de ce mârâia, meciul, desigur, nu se televiza şi tot ce aveam şi mai puteam face era să-l ascultăm pe Sebastian Domozină, când îi venea rândul şi lui să spună ce-i acolo, la ei. Adică la noi.
E duminică după-amiază, 1 aprilie 1984. Am 16 ani, peste trei luni şi un pic fac 17. Nu am mers la meci la Craiova pentru că mâine am teză la română. Asta e varianta oficială. Varianta reală, dar neoficial recunoscută în casă, e că şi mie, dar mai ales lui tata, ne e frică să nu luăm bătaie acasă de la Dinamo. Nu e prima dată când inventăm motive şi ne autoconvingem că e mai bine aşa. N-aş fi avut nicio problemă cu teza de mâine, chiar dacă ar fi trebuit să venim noaptea de la Craiova acasă, cât de târziu. Şi tata ştia asta. Şi mama ştia, chiar mai bine, dar ea se bucură că am rămas acasă. E sfârşită când ne ştie pe drumuri, pe tata conducând, foarte posibil, amărât, necăjit şi pe mine, nervos că nu ştiu ce s-a mai întâmplat şi la meci. Mai bine acasă!
... Radioul însă hârâie, nu merge cum trebuie şi încercasem doar să-l scutur puţin. Ce să-i fac? „Lasă-l!” Tata e nervos un pic, iar mama e şi ea un pic descumpănită, din cauza stării lui. Eu parez bine. Sunt sigur că, la ce ghinion am, vom face un meci mare (nu zic că batem!...), tocmai pentru că nu pot să-l văd!
Am luat mâna de pe aparat, dar nici să mănânc nu-mi vine. „Hai, mamă, că se răceşte!” Hai... Rup o felie de pâine, las lingura să se umple cu supa galbenă şi o duc la gură. Chiar sunt fraier! Supa e tare bună, aşa că încep hotărât să mănânc. Tata şi el, nu la fel de hotărât. Mama nu mănâncă, are 48 de ani şi zice că se-ngraşă „pe zi ce trece”. Nu se vede nimic din ce zic ea, punându-şi o palmă pe burtă, dar tot nu mănâncă... Se apucă să se învârtă prin hol, îmi aranjează mie costumul pentru a doua zi. Matricola, pe care scrie „Liceul de matematică-fizică Gheorghe Lazăr. Nr. 1021”, galben-portocaliu pe fond albastru, ei, matricola asta s-a desprins şi trebuie cusută. Mama, cu o aţă în gură şi cu sacoul pe mâini, se aşează pe canapea lângă noi. Mi-e teamă de ceva... Nu. Nu de meci. Pentru o clipă, nu de meci. În clipa în care mama, cu delicateţe, extrage o hârtie verde, mică, din buzunarul interior, în clipa aia îşi revine şi radioul. Tata tresare, eu tresar, dar avem cauze diferite de apărat. „...iar la Craiova, unde ne grăbim să dăm legătura, Universitatea întâlneşte pe Dinamo, performera recentă a Cupei Campionilor Europeni, semifinalistă în această competiţie de prim rang a fotbalului , care după ce a eliminat acum 10 zile campioana URSS, Dinamo Minsk, după 1-1 în deplasare şi 1-0 acasă, pe un „23 August” arhiplin, goluri Rednic şi Augustin pentru echipa noastră, vine în Bănie cu gândul de a câştiga. Mai mult, meciul e şi o ultimă repetiţie pentru semifinala cu celebra FC Liverpool de peste alte zece zile, de pe Anfield Road. Dacă anul trecut echipa gazdă, Universitatea , atingea faza semifinalelor în Cupa UEFA, acum Craiova Maxima, cum au început să-i spună tot mai mulţi oameni de condei din ţară, se luptă pentru titlu, în patru, alături de adversara ei de astăzi, campioana en titre, Dinamo, de Steaua, care completează podiumul Diviziei A, dar şi de Sportul Studenţesc, echipa noului magician al fotbalului românesc, Gheorghe Hagi... Să revenim însă la Craiova, dându-i o primă legătură lui Sebastian Domozină, după care vom face un tur de orizont pe la toate celelalte opt stadioane. Aşadar, Sebastian Domozină, Craiova, dacă ne auzi...”
O secundă, poate două, nu s-a auzit şi nu s-a întâmplat nimic. Tare însă, foarte tare, aproape rănind auzul, Craiova, nu Sebastian Domozină, ne-a răspuns. Un imens urlet a făcut să vibreze plasticul aparatului de radio, aproape dereglându-l iar. Un urlet care nu se mai sfârşea, spart la câteva secunde de explozia câte unei petarde, şi imediat alta, şi alta. Şi imediat, alta! Apoi, încercând să se facă auzit în vacarmul acela scos din Infern, Domozină: „Da, Minoiu, aici Craiova. Aici Craiova, îmi cer scuze, ne cerem scuze dacă nu ne puteţi auzi, dar aici, pe stadionul <<Central>>, sunt aproximativ 50.000 de oameni care au creat o atmosferă u-lu-i-toa-re, Minoiu”, „auzim, Domozină, spune-ne repede cele două distribuţii, pentru a avea timp să revenim în Bănie, după ce parcurgem întregul tur al etapei...” „Dragă Gheorghe Minoiu, exact asta voiam să-ţi spun, că la Craiova meciul va începe mai târziu. Ce s-a întâmplat? Arbitrul timişorean Ioan Igna a trimis cele două echipe la vestiare, refuzând să fluiere începutul meciului, întrucât...” „Exact, de ce a procedat aşa, asta voiam să te întreb, mi se pare un lucru de o extremă gravitate...” „Minoiu, în acest moment cele două formaţii, atât Universitatea Craiova, cât şi Dinamo sunt la cabine. Deci, ce s-a întâmplat? Conferenţiarul doctor Andrei Corneliu Stroe, vicepreşedintele Universităţii, duce discuţii cu <<centralul>> timişorean care nu vrea să dea drumul partidei, invocând supraîncărcarea arenei oltene....” „Se aude un zgomot teribil, Domozină, într-adevăr...” „Da, peste 50.000, poate 55.000 de spectatori au umplut până la ultimul loc legendara arenă craioveană, încă aproximativ 10.000 sunt în afara porţilor stadionului, iar circa 3.000 au ocupat, trecând de gardul despărţitor, porţiunea dintre gazon şi tribune... Acesta e, de altfel, şi motivul pentru care arbitrul Igna refuză să fluiere începutul meciului, până când aceştia nu vor fi evacuaţi, lucru care mie, Minoiu, mi se pare o operaţiune imposibil de executat, având în vedere riscul...”
(Până la urmă profesorul Stroe l-a convins pe Igna să dea drumul la meci. Aveam să aflu peste douăzeci de ani cum. „Domnu’ Mitran, i-am spus că eu anunţ la staţia de amplificare decizia lui, să văd cum iese de-acolo... Şi spun şi că se joacă meciul, dar amical, fără arbitru... Cum dracu’ să-i scoatem afară p-ăia 3.000?!”)
