Primăvara lui 1998. Număr zilele şi nopţile şi iar zilele care mă despart de Cupa Mondială din Franţa. Sunt în redacţia „ProSport”, am terminat de corectat un reportaj pentru care mă deplasasem până în Bistriţa-Năsăud, la Prundu Bârgăului.
Soarele nu bate în sala noastră din strada Luterană, ferestre n-avem, ci un perete lung de sticlă care ne desparte de un hol cu geamuri ce dau afară, totuşi. Chestie care nu ne încălzeşte iarna, nu ne răcoreşte vara, pentru că totul se finalizează într-o curte interioară, capsată şi ea de ziduri înalte, de cărămidă. Aşa se face că uşa trebuie ţinută închisă,a fară e rece, e curent pe hol, la noi e cald, plăcut, nea Bebe, închide, dom’le, odată uşa aia!
Nea Bebe e şoferul redacţiei. Mă rog, unul dintre ei, un altul e „nea Mărin” Nedea, fostul portar al lui FC Olt, mai e şi soţul lui Gabi Chirea, secretara, Vali, dar Vali e mai mult al lui Ovidiu decât al nostru. În fine, dar nea Bebe e mereu neatent; şoferii îşi au locul lor acolo, aproape de uşă şi, mă, ce Dumnezeu, nu vezi uşa aia, că-i dată de perete?! Dă-i un şut şi închide-o!
„Vezi că Bebe Mateescu a dat multe şuturi la viaţa lui şi pe noi, pe olteni, ne-a cam ars!” Mă întorc cu scaunul rotativ şi-i zic, încet, lui Buzărin: dezvoltă, Buză, subiectul, nu-nţeleg! „Nu, pe bune, nu ştii cine e nea Bebe? Nu pot să cred! E Mateescu, care ne-a bătut acu’ 25 de ani, la Craiova. Ne-a luat titlul!”
Zbang! Nu pot să creeed... Am şi eu, tot de vreo 25 de ani, nişte borne, în mintea mea de suporter, care sunt cam aşa: cum ne-a bătut Steagu’ Roşu, în ’73, acasă şi cum Dinamo a luat atunci titlul la golaveraj, învingând cu 4-0 pe CFR Cluj, după finalul ultimei etape, scorul care o făcea campioană pentru un gol în plus. Apoi cum Adrian Păunescu a scris în „Flacăra” despre Craiova lui şi a noastră că e „campioana unei mari iubiri”, cum a venit apoi primul titlu, în ’74, la Ploieşti, apoi cum a construit Teaşcă (alţii zic că nu el!) „Craiova Maxima” şi tot aşa.
Aşadar, nea Bebe, şoferul nostru de atâţia ani, de când eram cu toţii încă la „Sportul românesc”, e Mateescu, de la Steagu’, din primăvara lui ’73. Îl las pe Buză şi, timid ca un copil în prima zi de şcoală, închid eu uşa. Şi mă aşez lângă el. E complet albit, cu o geacă de blugi pe umeri (trage holul!) şi cu un rebus în mână. „Nea Bebe, de vreo douăzeci de ani te caut! Mamă-mamă!”
Surâde şi se trage mai mult pe canapea, să-mi facă loc. „Nu eu am fost de vină atunci, Baronul ne-a mâncat titlul...” Mă prefac că nu-mi amintesc, dar ştiu: „Baronul” era Adamache, portarul Guadalajarei. „Craiova tocmai bătuse la Bucureşti pe Steaua, cu 6-2, pe <<23 August>>. Pe noi nici nu ne băgau în seamă, cred. Mai ales că ne lipsea jumătate de echipă, Pescaru, Rusu, Gergely, Naghi, Zotincă. Ţin minte că înainte de meci, pe culoarul ăla lung al lor, de la vestiare până la teren, Deselnicu zicea că nu ne dau multe, să stăm liniştiţi. Meciul a fost unul care nu se poate povesti. Oltenii tăi au tras din toate poziţiile, de la-nceput până la sfârşit. Oblemenco, ce să-ţi zic, nici de la 40 de metri nu puteai să-i aperi dacă trăgea, dar Sterică le-a scos şi p-alea din 7 metri... Boc, cu capul, Bălan, Deselnicu, Bondrea a jucat şi el în meciul ăla... La un moment dat era Craiova contra lui... Eu am marcat destul de uşor, în prima repriză, m-am dus singur, oltenii erau toţi la poarta noastră, îl tăvăleau pe Baron... Asta a fost, nu pot să-ţi descriu ultimele minute... Erau 40.000 de oameni în tribune, se urcaseră pe gardurile alea de sârmă şi trăgeau de ele... Dacă ne băteau atunci, nu-i mai depăşea Dinamo...” „Cu un gol, nea Bebe, atât. Au luat titlul la golaveraj, cu un gol, atât, în plus, dat faţă de Craiova. Măcar egal dacă făceam...” „N-aveaţi cum! După aia v-a bătut şi UTA, în ultima etapă, la Arad. Acolo vă trebuia egal...” „Acolo ne-a furat Dinamo, arbitrii erau ai lor, plus bani la arădeni...” Nea Bebe se ridică. „Nu mă mai întreba de Sterică... Peste 5 ani avea să moară, înecat în Dunăre, n-avea mai mult de 36-37 de ani... A fost cel mai mare, cel mai bun... Păi, altfel, crezi că juca Angelo cu el în Mexic, titular în toate meciurile, şi cu Anglia şi cu Cehoslovacia şi cu Brazilia?! Nu mă mai întreba nimic.”
Au trecut alţi 14 ani de-atunci. Ştiu, ţin minte că am ieşit să fumez, pe holul ăla de sticlă care nu ducea nicăieri şi n-avea ieşire...
Bebe Mateescu a jucat apoi, anul următor, cu Steagu’, în toamna lui ’74, în Cupa UEFA. Atunci s-a petrecut celebra întoarcere de scor din meciul cu Beşiktaş. La Istanbul, pe „Inönü”, „Baronul” a luat două goluri, nea Bebe trecuse fundaş stânga, într-o echipă cu Hârlab, Ciugarin, Pescaru, Gergely sau Csaba Gyorffy. Antrenor era Proca, încă nu-l scoseseră din fotbal... În retur, pe Tineretului, în minutul 87 era 0-0. Oamenii plecaseră, din vreo zece mii, jumătate. Adamache, „Baronul”, care apărase în faţa lui Pelé, a lui Bobby Charlton ori a lui Jairzinho, credea, doar el, că se poate. În minutul 87 a marcat Cador. Turcii au pus mingea la centru, Pescaru a interceptat, pas lung şi Şerbănoiu face 2-0. Adamache era la centru când, peste încă un minut, tot Şerbănoiu a dat golul trei, al calificării.
Mă uit pe ziare. Mă tooot uit. Anul celălalt, în ’75, nea Bebe s-a dus la Dinamo, a fost titular în Cupa Campionilor, pe Santiago Bernabeu, cu Real Madrid. 1-4, pentru „câini” Lucescu, pentru „albi” Santillana, două, Netzer şi Martinez. În retur, pe „23 August”, în 1 octombrie ’75, Dinamo – Real Madrid 1-0!
...În vara lui ’78 (povestea a apărut de Crăciunul acelui an, în almanahul revistei „Flacăra”, a lui A.P.), Baronul s-a dus cu ai săi în Deltă. Înota de mic, era gălăţean de origine, debutase la Dinamo Galaţi la 16 ani, apoi la Energia. La 18 juca în „C”, la Ancora Galaţi. Apoi la Ştiinţa Galaţi. Pe Dunăre crescuse, n-avea frică de apă. De la Galaţi l-a luat Viitorul Bucureşti, adică naţionala de juniori a ţării. Apoi 14 ani la Braşov. Se spune că a mâncat prea mult în după-amiaza aceea, pe o pătură, lângă soţia sa. Era cald, 9 iulie. Aproape 40 de grade, la umbră. A mâncat, şi-a scos tricoul şi s-a oprit pe malul apei. S-a întors către soţie şi i-a spus că o iubeşte, i-a pus în braţe un bucheţel cu flori de nu-mă-uita pe care tocmai le culesese şi a plonjat în Dunăre. Stop cardiac. L-au găsit greu, târziu, desfigurat. De atunci, nea Bebe mi-a zis, n-a mai existat un meci ca acela de la Craiova şi un portar ca el. Şi nici alt Baron. Şi nici nu va mai fi.
