Cu Ilie Balaci, prieten rar, am realizat un film acum 12 ani, în ianuarie 2010, în Kuweit şi am făcut ca o viaţă, a mea, să fie într-un fel încă din prima zi în care l-am văzut.
Şi în film şi dincolo de cei 20 de ani de presă, în care am manevrat toate exerciţiile de admiraţie asupra sa, am strâns material sentimental cât pentru o carte pe care ne-am tot promis-o că o vom scrie, dar care, iată, vai, a devenit imposibilă... Poate la anul, ne ziceam...
Aşa că, din zecile de poveşti despre Ilie şi Craiova lui Maxima, am să aleg, cu greu, doar pe cea în care s-a tras cortina peste cea mai electrizantă cursă, de-a lungul şi de-a latul vieţii celui mai mare fotbalist român.
Ştiu şi cum, copil fiind, a scris într-o compunere, în generală, că visul lui e să ajungă fotbalist şi să-i strecoare mingea printre picioare lui Dobrin („eu voi fi cel mai bun, tovarăşa!”), cum a bătut campioana lumii, Italia, cum s-a distrat cu Gentile atunci, iar altă dată cu Trésor, Passarella, Tigana, Antognoni, Brehme, Briegel, Lee şi încă mulţi alţii pe care azi îi vedem în retrospectivele ESPN sau Eurosport la capitolul „The best players in history”.
Ilie a fost peste ei, peste toţi. Ilie are, cred, puterea magnetică, telepatică, nu ştiu, de a întoarce destinul când e vorba de Craiova. Măcar ca o lege a compensaţiei faţă de destinul lui în tricoul alb-albastru cu numărul 8.
Aşadar, începutul sfârşitului. E 21 februarie ’84, Ilie are 27 de ani, Craiova e dincolo de Maxima, la apogeu, dar în debut de retur, are meci la Baia Mare. Adversar direct îi e Arezanov, deşi niciodată, nicăieri, niciunde Ilie n-a avut parte doar de un adversar. Jocul curge pe mâna Ştiinţei, Ilie oferă pe tavă minge după minge acolo, în faţă, unde Cârţu şi Cămătaru ratează cu nonşalanţă. „M-am gândit că-s blat, la un moment dat, zice Ilie, trăgând lung din ţigară, pe canapeaua din livingul său somptuos. Suntem în Kuweit City, e 8 ianuarie 2010, ora 4 dimineaţa. Vorbim, cu reflectorul camerei de luat vederi în ochi, de vreo 7 ore. „Nu-s obosit, Marius. Mai ales când ajung la episodul ăsta.”
Ascult. Istoria. Istoriile. „Simt că nu mă înţeleg cu ei, acolo se întâmplă ceva care nu-mi place şi cer schimbarea. OK, vine răspunsul de pe bancă, mai stai puţin, până se încălzeşte rezerva…” Rezervă e Adrian Popescu, nici nu mai e aşa tânăr, face 24 de ani, dar nu are cum pătrunde într-o echipă în care deseori Crişan, Cârţu sau Irimescu sunt pe bancă, ori Geolgău, ori Beldeanu, nu pot juca toţi, deşi toţi sunt geniali. Şi Adrian trece la încălzire. Sprint, stop. Sprint. Stop. În teren, Ilie pleacă şi el într-un sprint, apoi fenta celebră, spre dreapta, Arezanov alunecă şi cade. Ilie alege un „exterior” spre Cami, dar Cămătaru se desprinde greu, nu e atent şi pierde startul. Ilie se mai uită o dată spre bancă. Ce mult se încălzeşte şi băiatul ăsta! În fine, hai, atent la joc… Balaci îşi mai asumă o acţiune, terenul e greu, e spre primăvara lui ’84, toată iarna ninsese zdravăn în Maramureş, mingile vin toate spre el, aşa a fost dintotdeauna, uite, Cami e tot izolat acolo, deşi e mare, e cât Dealul Florilor de aici, prelungit spre cer, ce cer alb, alb cu albastru, aşa e şi la noi, la Bistreţ, pe baltă, la Dunăre, uite, nordul e, câteodată, ca sudul, ce greu se încălzeşte Adi Popescu…
Şi, dintr-o dată, sfârşitul. Arezanov îl atacă pe piciorul stâng, dur, crunt, rău. Nu uitase umilinţa de mai devreme şi, în fond, era Balaci, cel mai şi cel mai… Stai să vezi tu, oltene… Olteanul s-a prăbuşit, presimţind ce va fi. Tricoul s-a înnegrit în noroi, părul blond s-a năclăit imediat. Căzut, a mai apucat să vadă că Adi era pregătit pentru schimbare. „Cinci minute s-a încălzit. Dacă era gata cu o jumătate de minut mai devreme…” Ruptură de ligamente. Şi peste câteva luni începea Euro ’84, singurul turneu final la care Ilie se calificase cu naţionala. Naţionala pe care o conducea de la 17 ani, când debutase, cu Franţa, pe Parc des Princes.
Ilie mai crede, încă speră. Genunchiul se reface greu, dar se reface. Cu câteva săptămâni înainte de plecarea spre Franţa, forţează şi joacă. Cu un bandaj alb pe genunchiul stâng, ca o presimţire neagră… Mircea Lucescu strânge lotul la Hotel Bucureşti, după un stagiu comun lung. Mâine va anunţa trupa care merge la Euro. Azi îi lasă să-şi cheme nevestele, logodnicele în cameră. Sunt liberi să facă ce vor. Mâine dimineaţă, Rică Răducanu va bate la uşa celor care fac deplasarea în Italia pentru ultimul stagiu, apoi spre Franţa… Mâine vor şti. Mâine.
…E 6 dimineaţa. În camera lor de hotel, Dana şi Ilie Balaci se strâng în braţe. „Dormi? Nu.” „Să fim atenţi, când va trece Rică, să auzim…” „Stai liniştită. Dacă e să mă ia, nu mă lasă aici doar pentru că n-am auzit paşii şi bătaia lui Rică în uşă. Dar nu va bate nimeni.” Paşii i-au auzit. Şi bătăile, în câteva uşi de pe culoar. A plecat apoi, aproape plângând, spre Craiova. Pe la Slatina era să facă un accident. N-a făcut. Viaţa şi operele alese ale lui Ilie mergeau, totuşi, mai departe.
P.S. Marți, 29 ianuarie 2014, într-o ceremonie superbă, la Trattoria lui Gino Iorgulescu, unul dintre cei mai mari apărători din istoria fotbalului, Claudio Gentile, campion mondial cu Italia în 1982 şi multiplu laureat cu Juventus Torino, echipă pentru care a jucat 11 ani, a primit un titlu important, trofeul fiindu-i înmânat chiar de Ilie. În momentul de laudatio, Balaci a spus că Gentile a fost unul din cei mai mari adversari pe care i-a avut în teren. La un ceai, după premiere, Claudio era de părere că Balaci fusese chiar cel mai mare dintre toți adversarii lui. Vorbea cel care în 1982, apropo de adversari, îi anihilase, la Cupa Mondială din Spania, pe unii care se numeau Maradona, Zico sau Karl Heinz Rummenigge…
