Sportul Studenţesc a fost cea mai bună echipă a fotbalului românesc atunci când a vrut. Cea mai periculoasă, pentru toată lumea, inclusiv pentru ea însăşi, cea mai boemă şi în general, superlativele n-au ocolit-o. A fost o perioadă, între anii 1980 şi 1989, când am bătut drumul stadioanelor pe unde juca Sportul, la început pe Republicii, pe Steaua ori chiar în Ştefan cel Mare (ţin minte un meci cu Bacăul acolo...), apoi în Regie, după construirea stadionului la Universiadă.
Sigur că a fost, în primul rând, trupa lui Mircea Sandu. Naşul însă crescuse şi el la umbra uriaşului Aurică Rădulescu, prins şi ucis între roţile unui metrou, la Hanovra, în RFG, la o zi după finala Cupei României din 1979. Fusese în noaptea de după finală (a doua şi ultima din istoria Sportului, până azi) nunta lui Bruno Grigore, sper să nu mă înşel, şi de la nuntă au plecat cu toţii la aeroport pentru că urmau să participe la un turneu de vară în RFG, lucru greu de obţinut pe atunci. Era 2 iulie 1979, iar cu o zi înainte, cum spuneam, pierduseră cu 0-3 finala Cupei în favoarea Stelei, în faţa a 40.000 de spectatori, pe „23 August”. Liţă Dumitru şi Marcel Răducanu, de două ori, marcaseră, dar drama adevărată a trupei antrenate de profesorul Angelo Niculescu avea să vină la Hanovra... Acolo unde şi Stroe (cel care dăduse golul decisiv în semifinala cu Dinamo!) a fost şi el la un pas de moarte, acelaşi tren de metrou prinzându-i capul între uşi şi provocându-i o groaznică leziune craniană.
Perioada cea mai încântătoare a boemei numite Sportul Studenţesc a fost din ’83 până în ’87, când Hagi a jucat acolo. Ţin minte că Regia era în sfârşit plină, că studenţii umpleau nu doar balcoanele căminelor, ci şi acoperişurile acestora. Juca Hagi! Şi nu doar el. Echipa suna cam aşa. Speriatu, portar. Mihail Marian, Gino Iorgulescu, Paul Cazan şi Ion Munteanu II, fundaşi. Ţicleanu, Pană, Şerbănică, Bozeşan – mijlocaşi, Hagi, Coraş, Mircea Sandu ori Terheş – atacanţi. Mai erau un Burchel, un Tudorel Cristea, un Mircea Popa, a venit apoi şi portarul Cristian, tot de la FC Argeş, ca şi Speriatu... În fine, o super-echipă!
Publicul era însă cucerit de tripleta Gino Iorgulescu – Gică Hagi – Marcel Coraş. Un giurgiuvean, un constănţean şi un arădean care iubeau la Căminul P3 din Regie, se distrau la Snagov, unde era fieful „alb-negrilor”, pe filiera Nicu Ceauşescu şi pulverizau practic orice echipă din campionat, cu o condiţie: să îşi dorească (mai mult!) victoria!
A fost la un moment dat un 5-0 cu Dinamo, chiar în Ştefan cel Mare, un meci despre care Marcel Coraş mi-a povestit, în anii petrecuţi la Arad, că a rămas emblematic pentru istoria acelei echipe. Un meci în care Hagi i-a înscris lui Stelea inclusiv de la 45 de metri... Sau cuplajul din 1985, cu 100.000 de oameni pe „23 August”, când Hagi îşi făcea loc printre spectatori să poată bate un corner. Iar Coraş dădea lovitura de graţie unui Dinamo paralizat de clasa lui Iorgulescu şi fenta lui Hagi.
Eu ţin minte partidele cu Craiova, evident. Una în 1986, un 1-1, goluri marcate de cei doi fundaşi stânga, Munteanu II şi Ungureanu, când am văzut meciul de pe acoperişul unui cămin, nemaigăsind bilet, obligat fiind să-mi înving frica de înălţime, escaladând pe o scară de incendiu, cu geanta de la liceu pe umăr... Apoi în toamna lui ’83, când ai mei au vrut să se retragă de pe teren, la 1-1, întrucât arbitrul Mustăţea a dat aiurea un penalty, la un „teatru” marca Hagi sau Coraş, nu mai ştiu... Până la urmă Craiova a rămas pe teren, dar n-a reluat jocul după acel 1-2 şi a pierdut cu 0-3 la masa verde.
Ultima amintire a acelor timpuri e din mai 1987. Nici Sportul şi nici Craiova nu mai erau ce fuseseră. Intraseră, pe uşa din spate, direct cu bocancii din garnizoanele respective, surogatele numite Victoria şi Flacăra Moreni. Fotbalul românesc le-a suportat greu şi le-a ejectat rapid, la Revoluţie. Atunci, în mai 1987, Craiova, o umbră a Maximei, începea să se pună pe picioare, descoperindu-i pe Gică Popescu, Badea, Ştefan Stoica ori Mănăilă. A fost 3-2 pentru Craiova, cu goluri Pavel Badea (un vinclu de la 20 de metri!), Cioroianu şi Mănăilă, respectiv Terheş şi Marcel Coraş. La acel meci, cineva din galeria Ştiinţei venită de la Craiova a împărţit steguleţe în alb şi albastru. Am prins şi eu unul şi ani de zile l-am avut în casă. Tot după ani am descoperit şi cine era tipul care le oferea atunci, în ’87. Acum nu mai era slab şi cu părul creţ, ci chel şi durduliu şi răspunde la alte steaguri.
Aşa era în Regie. Frumos şi permisiv. Echipa lui Nicu Ceauşescu, eminenţa din umbră, pierdea şi câştiga atunci când voia, cu cine voia. Iar tripleta Gino – Hagi – Marcellino a rămas marca înregistrată a celei mai frumoase coloane vertebrale din fotbalul nostru. Care,ce-i drept, uneori provoca nostalgii, dar numai dacă avea chef. Înainte sau după meci.
