Aşadar, începutul sfârşitului. E sâmbătă, 18 februarie ’84, Ilie are 27 de ani, Craiova e dincolo de Maxima, la apogeu, dar în debut de retur, are meci acasă, cu Bacăul.
…Ba nu, e luni, 17 februarie 2014. 30 de ani fără o zi. Sunt cu căştile pe urechi, la radio şi regia îmi spune că îl are pe fir pe Balaci, în 5 secunde intră. 4, 3, 2… „Bună seara, Ilie Balaci!” „Bună seara, Marius!” Continui, deşi am un nod în gât. „Ilie, te întreb mai întâi dacă vrei să vorbim pe tema asta, dacă nu, dacă e prea dureros, e ok pentru mine, mă opresc. E vorba că zilele astea se fac, nu ştiu cum, 30 de ani de când, la Baia Mare…” „Ştiu, Marius, vorbim, nu-i o plăcere, dar vorbim.” „Ilie, am şi ziarul de după meciul cu Baia Mare şi…” „Îl ai şi pe cel de dinainte cu trei zile, din prima etapă din retur, cu Bacăul?”…” „Îl am. Uite, îţi citesc din <<Sportul>> din 20 februarie, de luni. Meciul fusese sâmbătă.” „Aha… Cronica sună aşa <<Ninsoare, apoi ploaie cu goluri>> Univ. Craiova – S.C. Bacău 4-1. 0-0 la pauză. Uite și caseta tehnică. Stadion: Central. Teren: acceptabil. Timp: friguros, ninsoare. Spectatori: 12.000. Șuturi: 20-7 (pe poartă 11-4). Cornere: 11-2. Au marcat: Cârțu (min. 58 și 78), Țicleanu (min. 69), Crișan (min. 76), respectiv Dudu Georgescu (min. 87).” „Da, toate cele patru goluri din pasele mele, dar nu mai ţineam minte că Dudu era la Bacău…” „Era.” „Ţin minte însă că m-am bucurat că terenul era greu, să văd dacă mă ţine genunchiul… Nu mai jucasem din vara lui ’83, de la Paris, din meciul cu Botafogo, când îi făcusem praf pe brazilieni, dar îmi fugise genunchiul, la o fază simplă… De aia m-am bucurat că mă ţine piciorul. Ratasem şi toată toamna lui ’83 a naţionalei, nu jucasem nici în noiembrie, la Bratislava, meciul calificării la Euro, când a marcat Geolgău… nu mai jucasem de la Stockholm, cu Suedia, când bătuserăm cu 1-0, golul lui Cami, pasa lui Costică Ştefănescu… În fine, naţionala mergea la Euro în Franţa, în iunie şi credeam că sunt bine, că am scăpat. Patru pase de gol am dat…” „Aşa e, Adrian Vasilescu face cronica şi…” „Auzi, încă ne băteam la titlu. De cinci ani ne băteam cu ei, când cu Steaua, când cu Dinamo, la naţională eram vreo opt titulari în anii ăia… încă ne băteam…cum arăta clasamentul?” „Păi, uite, după 18 etape, prima era Steaua cu 26 de puncte, a doua Dinamo, tot 26, Craiova pe 3, cu 24, Sportul pe 4 cu 23 de puncte…” „Ia zi, ce formaţie am avut cu Bacăul?” „Îţi zic: Lung – Ad. Popescu, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu – Ţicleanu, Săndoi (min. 83 Bîcu), Balaci – Geolgău (min. 63 Crişan), Cămătaru, Cârţu. Tu, Popescu, Ştefănescu, Ţicleanu şi Cârţu sunteţi scrişi cu majuscule.” „Deci fără Negoro, fără Irimescu, fără Donose, fără Beldeanu… Şi le-am dat patru. Mi-a ţinut genunchiul, eram foarte fericit!” „Peste trei zile însă, într-o marţi…de ce marţi?... la Baia Mare…” Îl aud cum trage din ţigară. E la volanul Mercedesului său, fumează şi vorbeşte cu mine, la radio. Totul e live. Da, şi amintirea. Da, chiar şi durerea. „Da, era marţi, 21 decembrie 1984. Ultima oară când…” Se opreşte. Nu simt decât că s-a oprit. Atât. Eu ascult. „Simt că nu mă înţeleg cu ei, acolo se întâmplă ceva care nu-mi place şi cer schimbarea. OK, vine răspunsul de pe bancă, mai stai puţin, până se încălzeşte rezerva…” Rezervă e Adrian Popescu, nici nu mai e aşa tânăr, face 24 de ani, dar nu are cum pătrunde într-o echipă în care deseori Crişan, Cârţu sau Irimescu sunt pe bancă, ori Geolgău, ori Beldeanu, nu pot juca toţi, deşi toţi sunt geniali. Şi Adrian trece la încălzire. Sprint, stop. Sprint. Stop. „În teren, plec şi eu într-un sprint, apoi fenta celebră, cum zici tu, Mariuse, spre dreapta, Arezanov alunecă şi cade. Aleg apoi un exterior spre Cârţu, dar Cârţu se desprinde greu, nu e atent şi pierde startul. Mă mai uit o dată spre bancă. Ştiu că-mi trecea prin cap: ce mult se încălzeşte şi băiatul ăsta! În fine, hai, atent la joc… Îmi mai asum o acţiune, terenul e greu, e spre primăvara lui ’84, toată iarna ninsese zdravăn în Maramureş, mingile vin toate spre mine, aşa a fost dintotdeauna, uite, Cami e tot izolat acolo, deşi e mare, e cât Dealul Florilor de aici, prelungit spre cer, ce cer alb, alb cu albastru, aşa e şi la noi, la Bistreţ, pe baltă, la Dunăre, uite, nordul e, câteodată, ca sudul, ce greu se încălzeşte Adi Popescu…”
Şi, dintr-o dată, sfârşitul. Arezanov îl atacă pe piciorul stâng, dur, crunt, rău. Nu uitase umilinţa de mai devreme şi, în fond, era Balaci, cel mai şi cel mai… Stai să vezi tu, oltene… Olteanul s-a prăbuşit, presimţind ce va fi. Tricoul s-a înnegrit în noroi, părul blond s-a năclăit imediat. Căzut, a mai apucat să vadă că Adi era pregătit pentru schimbare. „Cinci minute s-a încălzit. Dacă era gata cu o jumătate de minut mai devreme…” Ruptură de ligamente. Şi peste patru luni începea Euro ’84, singurul turneu final la care Ilie se calificase cu naţionala. Naţionala pe care o conducea de la 17 ani, când debutase, cu Franţa, pe Parc des Princes. „Aşa a fost. În cronică nu s-a scris nimic, ăl de-a făcut-o, Stelian Trandafirescu, era pe mână cu observatorul, cu Mielu Voica. Ani mai târziu aveam să aflu cum funcţiona sistemul, tu nu scrii nimic în ziar, eu nu scriu nimic în raport. Am pierdut meciul acela, am pierdut tot. Ştii, Marius, când aveam 16 ani şi debutam la Craiova, mi-am pus două dorinţe, până la 17 ani să debutez în naţională, adică să fiu mai bun ca Dobrin, şi în maxim 10 ani să mă las.” „Ţi-au ieşit amândouă, Ilie…” „Da, din nenorocire, n-a ieşit numai prima. Trebuia să mă fi gândit că mie îmi iese tot ce-mi pun în cap.” Undeva, în Ostrovogania, în noaptea aia de iarnă, Dunărea s-a oprit.
