8 septembrie, ziua lui Balaci (I)

Într-o dimineaţă, acum 13 ani, am ajuns, abia întors din Kuwait, unde filmasem cu Ilie, din nou la Bistreţ. A fost o zi tare complicată, îmi aduc bine aminte. La opt dimineaţa am plecat spre Dunăre, la Bistreţ, trebuia să închei filmările acasă la Ilie, cu toţi ai lui, pentru a mă putea întoarce la prânz la restaurantul lui Barză din Craiova, unde mă aşteptau toţi bărbaţii încărunţiţi de azi, băieţii geniali ai Craiovei Maxima de ieri. Şi profesorul Stroe. Şi Lung, şi Negrilă, şi Cârţu, şi Tilihoi, şi Beldeanu, şi Ungureanu, şi Donose, şi… Aproape toţi. Geolgău, Ţicleanu şi Ştefănescu erau în Golf, cu Ilie. Alţii nu mai erau. Alţii nu mai sunt…

Era un ger cumplit pe Dunăre. Îl simt şi acum. Aşa cum văd casa oltenească a lui Balaci, cu fotografiile lui peste tot. Se văd şi în film. Aşa cum se vede şi inscripţia de pe piatra de hotar: „Bistreţ – localitate de frontieră”. De fapt, Ilie este el însuşi, a fost dintotdeauna, o linie de frontieră între Craiova eternă şi Craiova înspăimântător de frumoasă. De uluitoare. De strălucitoare. El era, el e în toate acestea. Şi s-ar putea ca forţa asta să-i fi venit chiar de acolo, de pe Dunărea aia când îngheţată şi dură ca piatra, când fierbând sub soarele sudului.

Acolo s-a născut Balaci. O comună împrăştiată pe Dunăre, fluviu care scotoceşte, când e furios, prin curţile oamenilor şi, în ani, ajunge să se împrietenească, la alegere, cu oamenii.
Ai lui Balaci probabil că au fost între prieteni de la începutul lumii. Şi asta pentru că undeva Dunărea face un cot larg şi izolează o insulă căreia oamenii care o privesc de atâţia ani i-au spus Ostrovogania. Sau Călugăreni, zice Ilie. El aşa o ştie. E tot acolo. Spun că oamenii o privesc, pentru că insula e locuită de păsări rare şi care sunt capabile de minuni. Poate în Deltă să fie mai multe şi mai rare, dar de făcut minuni, doar acolo, în Ostrovogania se fac. Balaci, a cărui apariţie în 8 septembrie 1956 s-a produs acolo, e una dintre ele. Poate cea mai importantă.

În sat, îngheţat cum era în ianuarie, oamenii ştiu să aducă vorba de Balaci. „Dacă sunteţi de la televiziune, venirăţi pentru Ilie!” Venirăm. Vărul său, care e şi antrenorul echipei de suflet a lui Ilie, Dunărea Bistreţ, ne pofteşte în casă. Pozele lui Ilie sunt, ca peste tot în casele oltenilor, la vedere, cum vă spusei. Balaci în tricoul Craiovei, Balaci la echipa naţională, Balaci antrenor, Balaci cu nepotul în braţe.

E ger. În fundul curţilor, Dunărea s-a oprit la suprafaţă, îngheţată şi parşivă. E albă şi dură, se mişcă doar pe dedesubt, ca şi cum o parte din forţa ei ar vrea să mai rămână prin sat. Sau poate dă timp celor care vor s-o priceapă, s-o stăpânească sau s-o întrebe. Poate doar dă timp unora.
Balaci, cât a avut vreme să joace, de aici a luat-o, probabil. Dar Dunărea s-a mutat, s-a mişcat, a înşelat şi „Marele Blond” a rămas singur în faţa lui, un fluviu care nu te iartă dacă nu te cunoaşte. Ilie îl cunoştea, dar prea îi furase şi fentele, şi şerpuirea, şi forţa, şi tot. Cineva s-a răzbunat în afacerea asta care a fost între ei doi şi n-a fost Balaci...

Ştiu Ostrovogania şi cum arată peste vară, nisip în care se ascund păsările şi unde, îmi spunea taică-meu, coleg de şcoală cu Marius Balaci, tatăl lui Ilie, copiii din sat au detonat, ’prin 45 sau ’46, o bombă rămasă neexplodată de la raidurile americane din ’44. Au pus paie peste paie pe ea şi apoi au întins pe zeci de metri un şir lung tot din paie, pe post de fitil. Au aprins şi s-au ascuns. Proiectilul a explodat, aruncând în aer tone de nisip şi îngropându-i de vii pe puştii fără minte – sau fără frică. Totuna.

Numai că Ilie a plecat de acolo când avea doar două luni şi s-a dus la Craiova, la oraş. Făcuse pactul cu Dunărea şi cu praful alb-gri de la marginea insulei, urme care s-au şters demult din amintirile locului.
Cu Ilie Balaci, prieten rar, am făcut ca o viaţă, a mea, să fie într-un fel încă din prima zi în care l-am văzut.

Şi în film şi dincolo de cei 30 de ani de presă în care am manevrat toate exerciţiile de admiraţie asupra sa am strâns material sentimental cât pentru o carte pe care ne-am tot promis că o vom scrie, dar care, iată, întârzie să-l cuprindă. Poate la anul. Sau la anul. Cu siguranţă, anul celălalt. De fapt, niciodată.
Aşa că, din zecile de poveşti despre Ilie şi Craiova lui Maxima, am să aleg, cu greu, doar pe cea în care s-a tras cortina peste cea mai electrizantă cursă, de-a lungul şi de-a latul vieţii celui mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor.

Ştiu şi cum, copil fiind, a scris într-o compunere, în generală, că visul lui e să ajungă fotbalist şi să-i strecoare mingea printre picioare lui Dobrin („eu voi fi cel mai bun, tovarăşa!”), cum a bătut campioana lumii, Italia, cum s-a distrat cu Gentile atunci, iar altă dată cu Trésor, cu Passarella, Tigana, Antognoni, Brehme, Briegel, Lee şi încă mulţi alţii pe care azi îi vedem în retrospectivele ESPN sau Eurosport la capitolul „The best players in history”.

Craiova lui Ilie a fost peste ei, peste toţi. „Craiova s-a născut şi a murit odată cu mine, Marius!”. Ilie are, cred, puterea magnetică, telepatică, nu ştiu, de a întoarce destinul când e vorba de Craiova. Măcar ca o lege a compensaţiei faţă de destinul lui în tricoul alb-albastru cu numărul 8.