Sunt, din 21 noiembrie 1999, fix 25 de ani de când Ioan Chirilă, inegalabilul, a părăsit această lume. Ne obişnuiserăm cu nea Vanea, îl iubeam, îl curtam, îl admiram şi unii, mai inconştienţi, ne închipuiam că-l puteam şi imita.
Am fost alături de nea Vanea 5 ani. Din vara lui ’94, când mi-a semnat angajarea la Gazeta Sporturilor şi până în 1999, ultimul an. O poveste cu nea Vanea? Am zeci de poveşti. O întâmplare trăită alături de el? Sunt multe. Dar, dintre toate, aş vrea să scriu una singură aici, ca un semn că n-am uitat nimic, că sunt (suntem) prizonieri ai acelor secvenţe în care ne-am permis să-i fim alături, martori la amintiri.
Aşadar. În vara lui 1998 am fost împreună la Coupe du Monde. Locuiam în două apartamente şic în Montparnasse, undeva la etajul 17 al unui bloc complet alb, ciudat şi modern. Nea Vanea cu fiul său, Tudor împărţeau unul, iar eu cu Cristi Creţu, celălalt apartament. Dar nu asta e povestea. Înainte de a ajunge acolo, cu câteva luni, în Pro Sport am început un serial intitulat, din câte îmi amintesc, „Mondialele văzute de Ioan Chirilă”. Sau povestite de nea Vanea. Săptămână de săptămână, în ziare curgea filmul scris al celor mai frumoase poveşti ale Cupei Mondiale. Mie mi-a venit rândul la ediţia Espana ’82. Poate cel mai frumos Mundial din istorie, poate cea mai frumoasă carte despre fotbal a lui nea Vanea. Nu culegeam singur textele. Le-am strâns, le-am scris şi, cu cartea Maestrului în braţe, m-am aşezat lângă doamna Veronica, dactilografa noastră, mulţi ani alături de Eugen Barbu, căruia îi bătuse la maşină cărţi mari ale literaturii române (amănuntul e important!). Am ajuns, la un moment dat, la episodul semifinalei de la Sevilla, dintre Franţa şi RFG, meciul cel mai dramatic din istoria fotbalului. Şi doamna Veronica a început să scrie ce-i dictam din carte. (Doamna Veronica nu era însă prea fericită în preajma lui nea Vanea care, aşa cum făcea cu mulţi, o mai provoca, o mai amâna la o culegere de text, o şicana, o ironiza şi încă altele.) Deci doamna Veronica, neiubindu-l pe nea Vanea, scria ce-i dictam din Espana ’82. Pasajul celebru al momentului loviturilor de departajare. Îl ştiţi. „Se pregăteşte Stielike. Calcă apăsat. Francezii nu respiră. Hidalgo nu îndrăzneşte să spere. Platini îşi ascunde faţa în mâini. Hidalgo nu crede. Hidalgo ştie. De fapt, Hidalgo ştie că nu poate câştiga. Şi Stielike ratează! Hidalgo nu speră. Ştie...” Şi tot aşa, secvenţă după secvenţă (citatul e din memoria ultra afectivă a cărţii), pagină după pagină... Apoi, după câteva pagini, am simţit o respiraţie ciudată a doamnei Veronica. M-am întors spre ea şi am văzut-o cu obrazul în lacrimi, cu ochii în lacrimi, tastând mai departe. Şi-a şters lacrimile cu greu şi mi-a zis, surâzând, arătând spre nea Vanea: „El a scris toate astea? El a scris? N-am citit vreodată ceva mai frumos! El a scris?!” Iar El surâdea, două birouri mai încolo, explicând că dacă te cheamă Prepurgel sau Carabageac nu poţi ajunge cel mai mare fotbalist al lumii. „Băieți, zicea nea Vanea silabisind ca un profesor de latină de la Gheorghe Lazăr, pe cel mai mare Dumnezeu a hotărât să-l cheme Diego Ar-man-do MA-RA-DO-NA!” Iar pe-al nostru, Ioan Chirilă. Din aceeaşi poveste a fotbalului, scris şi jucat.