19 aprilie 2014. Ascult Mozart. Sunt la Craiova, e dimineaţă, la noapte e Învierea.
Într-o jumătate de oră însă mă văd cu Geolgău la mall, la Electro. Plouă tare la Craiova
şi, pe la gară, mă blochez. Nu Mozart era de ascultat prin ploaia asta care inundă tot.
Până la urmă ajung. Ghiţă e singur la masă, aşteaptă. „Te blocaşi la gară?” E acelaşi
de acum 31 de ani, de acum 31 de minute, de acum 31 de mii de milioane de
secunde... O secundă a contat şi atunci, în fapt. „Nu eram pe autostradă, Marius... Asta
e aşa, o legendă, nu ştiu cine şi când a pomenit de autostradă. Când am avut pana, în
noaptea aceea, eram la trei kilometri de Slatina, ştii unde? E un soi de vale-deal, apoi
iar vale şi, când să urcăm, s-a oprit. Parcă-l văd pe şofer, avea aşa, un nume ciudat...”
„Ciocan zice Silvică, aşa îşi aduce el aminte că-l chema!” „Da, Ciocan, parcă... Îl şi văd
dându-se jos din autocar şi râzând. De ce râzi, mă, parcă Sorin l-a întrebat, mai
băuserăm şi noi o bere pe drum, eram tineri, eu aveam 22 de ani... Păi râd, zice, că n-
am roată de rezervă şi făcui pană. Râdea şi ăla ca să nu plângă... Până a trecut o
maşină cu suporteri, am stat toţi în drum. Am râs, am povestit... bătuserăm Italia, ce
Dumnezeu! După vreo oră şi ceva a trecut un autocar cu suporteri, ne-a dat ăla o
rezervă, nu se potrivea. A dat cu ranga în jantele alea, până la urmă am plecat aşa...
Ţin minte că la 6 dimineaţa am intrat în Craiova, era lumină, era soare afară...
Bătuserăm Italia cu fix 8 ore în urmă.” „Şi în Craiova cum era? Era soare, zici, era
frumos...” „Era linişte. Nu eram foarte obosiţi, ne-am dus la prietene, la fete, la
neveste... ar fi trebuit să ne bage în cantonament, aşa s-a dus şi duminica aia... Luni
abia am intrat în cantonament şi aici altă greşeală. Ne-au dus la Parc, la hotelul
Partidului, în centru, balamuc, lume, profesori care trimiteau oameni după bilete, vecini,
prieteni... Era un vârtej! Marţi, tot aşa, dar ne-am antrenat mai bine, că luni fuseserăm
praf... Ne antrenaserăm normal, însă, marţi. Nu pregătiserăm ceva special, ne ştiam, ne
simţeam, ce zici tu... Nu, nimic special. Îi ştiam şi pe ei... Eram însă şi mai tari...” „Dar
aveaţi o problemă: nu juca Negrilă. Ai intrat tu în locul lui. Şi toţi zic că nea Tică a greşit,
Ilie zice că a fost singura dată când nu s-a consultat cu el, cu voi... mă rog, ţie cred că
ţi-a zis din timp ce urmează să joci, nu?” „La şedinţa tehnică.” „Cum?” „Cum îţi spun. La
şedinţa tehnică. Atunci mi-a spus: joci fundaş dreapta.” „Cu Mircea Rădulescu s-a
consultat. Eram cu Ilie şi cu el, prin 2012, la Digi Sport, făceam un studio la Arena
Naţională şi în noaptea aia ne-a spus. Ilie a adus vorba, l-a provocat şi aşa ne-a spus,
că el i-a sugerat lui nea Tică să joace cu tine fundaş dreapta.” „Nea Tică nu a acceptat
discuţii atunci, a fixat târziu şi şedinţa aia, ca să n-avem timp de întrebări... Niciodată nu
procedase aşa. Niciodată.” „Ilie mi-a spus că de supărare n-a mai zis nimic.” „Într-un fel,
era o logică şi la nea Tică foarte puternică. Acel 0-0 nu ne califica. Nu ne elimina, e
adevărat, dar nu ne califica. Trebuia să marcăm.” „Da, şi tu, care jucaseşi vârf, lângă
Cami, cu Italia, care dăduseşi gol cu Bordeaux, cu Kaiserslautern, veneai pe flancul tău,
să-l ajuţi pe Zoli... Dar acolo vine golul lor...” „Da, acolo vine. Şi începuserăm fabulos...”
Geolgău întoarce privirea.
E 20 aprilie 1983. Miercuri. Vin de la liceu, o oră am stat, atât. Acasă e şi mama,
lucrează de noapte. A venit şi tata. Mama se ascunde, nu ştii unde e, citeşte undeva, în
dormitorul meu (altul n-avem), „Cel mai iubit dintre pământeni”. Citeşte ca să nu se
mişte, ca să nu o simţim, să ne susţină într-un fel emoţiile, de lângă noi, dar de departe.
Noi, tata şi cu mine, suntem aşa: el pe scaun, lângă masa din sufragerie, eu pe fotoliul
de lângă uşă, ghemuit, apoi aproape în picioare, lângă el. Şi Craiova începe furibund,
deşi Donose se accidentează în primul minut, ca într-un blestem care ţine şi, ca să
scapi de el, trebuie să fugi, să învingi, să fugi, să fugi...
... În dreapta e Geolgău. Tata zice că e o prostie, avem nevoie de el în faţă. „Dar
în faţă sunt Zoli şi Cami, tată! E destul cu ei... e şi Ilie...” „Hai, ştiu că e Zoli al tău, dar...”
Tăcem. Nu mai vorbim. Stadionul explodează când, după două ocazii ale lui Ilie,
Geolgău urcă, urcă, un dribling, o fentă, iar un dribling şi fault. E o lovitură liberă pe care
ar trebui să o bată Irimescu. E un pic lateral dreapta, cam 20 de metri. E pentru stângul
lui. „Bate Balaci, zice tata şi mă gândesc că ne uităm de atâta vreme la fotbal şi tatăl
meu încă nu a înţeles (nimeni nu a înţeles?) că de pe dreapta nu poţi bate cu dreptul.
Iar Ilie e dreptaci. Şi totuşi da, în afară de mine, nimeni n-a înţeles. Lângă minge
rămâne numai Balaci, ca şi cu Italia, acum 4 zile. Din spate, din stânga lui nu mai vine
Bölöni, ci ar trebui să vină Irimescu. Dar Mircea nu vine, nu e în cadru. Unde e?
... Kuwait City, 8 ianuarie 2010. Azi mama ar fi împlinit 74 de ani. Atunci, când a
fugit cu tata la spital, avea 47. (Aproape 47 am şi eu, azi.) I-am povestit toată noaptea
lui Ilie cum a fost ziua aia pentru mine şi că nu înţeleg de ce nu s-a gândit la Irimescu,
atunci. Ce şut avea Mircea! „Da, Marius, aşa, exact aşa dăduse cu Olympiakos, cu un
an jumătate înainte. Dar atunci, cu Benfica, am simţit că e ceva cu Bento, cu portarul
ălora. L-am văzut că se tot mişca, se foia în poartă, apoi, brusc, nu l-am mai văzut. Mi-
am dat seama că ştie că-s dreptaci şi că de acolo n-am cum să-i dau decât colţul scurt,
peste zid. Cu dreptul. Şi când m-am dus spre minge, am schimbat. Am dat cu stângul,
nu tare, e adevărat, dar a văzut mingea târziu, prostovanul, n-a mai ajuns-o. Şi s-a dus
şi aiurea, cu mâna stângă sus, în dreapta lui... N-a mai avut ce face!” „Afară, în City,
arabii îşi cântă ruga către Allah. E noapte şi e târziu, Ilie!
Miercuri, 20 aprilie 1983. Mă pup cu tata, mama apare în cadrul uşii, cu ochelarii
în mână. E mai fericită ca noi! „Tată, mamă, acum să vezi că nu cred că putem să...”
Mama îmi apasă buzele cu un deget, tata se face că n-aude. Doar îmi spusese că bate
Balaci.
... Apoi, minut cu minut, a venit sfârşitul. Totul, toate, atunci, în ziua aia. Negrilă,
marele absent, mi-a zis odată că oboseala a fost cauza. Tilihoi, că erau, ei erau, prea
„împăunaţi” şi că el trebuia să joace dreapta şi Ciupitu în locul lui, lângă Costică, în
centru, cum jucase la Lisabona. „Parcă-l văd pe nea Tică în capul mesei, în sala aia de
protocol de la hotel, când a zis că Geolgău joacă fundaş dreapta... Mare greşeală!”
Ştefănescu, pe holurile televiziunii, cum m-am întors atunci din Kuwait, mi-a zis
„pentru filmul lui Ilie” că noaptea aia albă, după ce bătuserăm Italia, aia a contat. „Iar
Geolgău a fost bine pus acolo de nea Tică, nu avea soluţie mai bună...”
Nae Ungureanu zice tot de pana din noaptea de 16 spre 17, şi tot aşa, că Oţet l-a
pus bine pe Geolgău acolo. „Dar, Nae, Ilie zice că tu trebuia să fii în dreapta, mai
jucaseşi acolo, şi Mircea pe stânga...” „Are dreptate Ilie! Mai jucasem acolo, dar, vezi tu,
nea Tică n-a greşit, Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu...”
Aurică Beldeanu nu are explicaţii. „Meciul cu Italia ne-a omorât.” Ciupitu mi-a zis
şi el, prin 2008, la radio, că nea Tică Oţet credea că vom ataca în valuri, de aia l-a ales
pe Geolgău. „Chalana însă l-a depăşit în repriza a doua, când Eriksson schimbă
sistemul... Apoi accidentarea lui Donose, în primul minut.”
... Atunci, când Donose s-a prăbuşit, tata şi-a aprins, după mulţi ani, o ţigară. Se
prăbuşise şi el. Mie mi s-a părut că aşa începeau aventurile. Ciudate gesturi ai, tată!
Uite, intră Bledeanu! Intră Beldeanu! Cami le adună pe toate: noaptea pierdută,
duminica liberă, lipsa lui Negrilă şi accidentarea lui Donose, ratarea lui. „Am crezut că
sunt în ofsaid, am încetinit o secundă, atât, să văd, să mă uit în dreapta...” Şi el crede
că varianta cu Geolgău a fost bună. Irimescu şi Cami zic şi de Strömberg, suedezul
care n-avea drept de joc şi le-a făcut tot meciul ălora. Şi de oboseală, şi că au fost lăsaţi
acasă duminica aia, şi de pana de pe drum. Lung zice că pana şi biletele profesorilor şi
că hotelul care devenise un loc de pelerinaj, domnu’ Marius, iar Donose, domnu’
Marius, ce v-a spus? „Că nu înţelege nici acum ce-a căutat Geolgău pe dreapta!”
Sorin Cârţu în studio la Digi Sport. Aprilie 2013. Exact 30 de ani de când...
„Eriksson ne-a păcălit. A schimbat sistemul, din 4-4-2, cu Filipovici şi Nene vârfuri, în 4-
3-3, cu Bastos vârf dreapta, Filipovici în centru şi Chalana vârf stânga. Pe Nene l-a scos
în minutul 50, nici măcar la pauză, ca să nu ne prindem. Şi noi trebuia să trecem în 4-3-
3, cu Ungureanu dreapta şi Iribar stânga. I-am fi aşteptat cu 4 pe spate, aşa Chalana l-a
scos pe Geolgău de acolo şi... ne-au egalat. Timp am fi avut, dar... era minutul 53 abia.”
Până să ne dea golul, Filipovici mai izbise o dată bara din stânga lui Lung. Era
minutul 41 şi tata şi-a aprins încă o ţigară. Mai fumase vreodată? Mama, tata de când
fumează?
Apoi publicul a început să tacă. De atâta numărat minute. Încă 45, încă 40, încă
37... Nuuuuu! Nuuu! Nuuuu! Ne-au egalat! Tata aprinde iar. Nu mă vede, ceea ce e
imposibil. Irimescu a făcut şpagatul ăla, mingea a sărit la Geolgău, Ţicleanu zice că la el
şi că putea degaja, dar n-a văzut cu ochiul stâng că Filipovici...
18 minute, 16 minute. 16 ani fac eu la vară. Apoi, Zoli a agăţat mingea aceea,
aproape hipnotic. Nu am respirat, jur. Zoli s-a întors şi a tras. Câte minute? Barră!
... Apoi tata s-a prăbuşit, alb. Mama l-a ridicat şi a sunat la spital, unde ea ar fi
trebuit să fie de gardă. „Sunt Georgeta Mitran. Am nevoie de o Salvare...” Stadionul
tăcea. Tăcea.
... În noaptea aia, ultima din cele 14 în care am crezut, m-am rugat să nu murim.
Am stat pe treptele spitalului şi n-am plâns: tata, noaptea pierdută, mama, golul lui Ilie,
bara lui Zoli.
.png)
