Nu întotdeauna 13 ani de poveşti înseamnă chiar asta, 13 ani de poveşti. Uneori, şapte ani se traduc doar printr-o tandră aducere aminte a ideii de „a fost odată”. A fost odată ideea lui Marian Olaianos de-a căuta timpul care părea pierdut şi de a-l recâştiga pentru voi, prieteni, şi tot ideea lui, acum doisprezece ani şi jumătate, de a nu merge singur pe acest drum printre amintirile voastre. Şi iată-mă!

Asta pentru că şi noi avem amintiri şi ne-am gândit să le adăugăm, aşa încât povestea să nu rămână doar în trecut. Treisprezece ani înseamnă sute de nopţi în faţa monitoarelor, sute de zile printre arhive, desfăcând role de film şi împachetând vise, poate pentru un adevăr spus până la capăt.

Aşa s-a făcut că „Replay” a ieşit din studiourile Televiziunii Române, în toate aceste nopţi albe, căutându-şi paşii printre cei ai lui Bodola sau Dobay, pe vechiul ONEF, strigând la Baratky sau Rudy Wetzer, ca domnii ori doamnele Bucureştilor interbelici.

Apoi, cu toată plăcerea pierderii prin labirint, am coborât pe gazon să refacem, aproape pas cu pas, cei 90 de ani ai Rapidului, savurându-ne cafeaua, în baston şi cu pălărie, alături de Ionică Bogdan, refăcând secvenţă cu secvenţă visele Podului Grant, loc de întâlnire pentru tot ce nu-i efemer.

Am trecut de anii războiului şi am intrat, aproape cu inconştienţă, într-un alt război, Steaua – Dinamo, de alte dimensiuni, la altă cotă a intensităţii. Da, adevărul trebuia spus până la capăt şi aici, la „Replay”, chiar aşa s-a întâmplat: a fost spus până la capăt, cu toate emoţiile, cu toate marile meciuri, cu toţi marii eroi, cu toate riscurile! Şi atunci, şi acolo, şi acum, povestea a mers mai departe.

Am plâns apoi la drama Craiovei, la bara lui Zoli Crişan din meciul de neuitat cu Benfica, am strigat, odată cu îngerii de altădată ai campioanei unei mari iubiri, la golul lui Negrilă, cu Kaiserslautern, ori alături de Cristian Ţopescu, la cel al lui Ţicleanu, din meciul cu Bordeaux.

Am refăcut drumul Stelei spre Sevilla, i-am ascultat pe spanioli şocaţi de înfrângerea Barcelonei şi am fost, iar şi iar, ca în fiecare zi de 7 mai, din 1986 încoace, finalişti. Învingători, desigur. Şi campioni ai Europei.

Am fost cu tricolorii la Guadalajara, în Mexic şi ne-am amestecat printre Bobby Moore, Pelé, Jairzinho sau Tostao, ca să-i ajutăm pe Dinu, Dumitru, Lucescu ori Dembrovschi. De Mops nu ne-am putut apropia, era prea seducător, prea mare, prea bun. Poate şi prea singur. Sigur prea singur...

Mondialele noastre erau, de fapt, ale lor, adică ale dumneavoastră. Generaţia de aur, cu Hagi şi Gică Popescu sau Lupescu, plus Ilie Dumitrescu, a fost la trei: în Italia novanta, în America 1994, unde cu toţii am devenit mai iubiţi decât stelele de la Hollywood, graţie şutului lui Hagi, efortului dus dincolo de limite al lui Gică Popescu, geniului lui Ilie Dumitrescu ori inteligenţei lui Dan Petrescu.

Ultima oară am fost în Franţa, acum aproape 24 de ani, ultima Cupă Mondială, ultima binecuvântare a Regelui, ultimul salut al Generalului, ultima reprezentaţie a clasei, ultimul rămas-bun al lui Adrian Ilie.

La Euro, în 1984, conduşi de Mircea Lucescu, lăsând acasă Italia – campioana lumii şi luându-ne acolo la trântă alături de Lung şi de Gino Iorgulescu, de Ştefănescu şi de Mişa Klein, de Cămătaru şi Marcel Coraş, cu Spania lui Santillana ori cu Germania lui Rudi Völler.

Am fost lângă Dobrin, întotdeauna. Am aprins tribunele pe „23 August”, cu Bölöni şi Balaci, am luat Gheata de Aur cu Dudu Georgescu. Am spus adevărul, tot ce-am ştiut. Cât am ştiut. Bucuriile, înfrângerile, dezastrele, triumfurile, toate au fost aici. Şi vor mai fi. Pentru că povestea e abia la început. Marii jucători, marile meciuri au încă amintiri.

„Replay” nu s-a încheiat, ci doar s-a oprit în timp, plecând de azi, de acum, în căutarea ultimelor secvenţe din anii crunţi ai comunismului. Un regim care, teribil paradox, a dat frig şi foamete în aceeaşi măsură cu cantitatea de fotbal mare şi jucători grandioşi.

Plecăm de acolo, încă o dată. 32 de ani de la Revoluţie. Un sfert de secol pierdut, furat sau câştigat? Marian Olaianos, băiete, vecine, prietene, să mergem prudent pe-această muchie de cuţit. Cum spuneam, treisprezece ani înseamnă doar începutul. Povestea deja merge mai departe. În unele case, unde ne primiţi, dacă ne mai primiţi, i s-a spus şi i se spune „Replay”.

Bună seara, prieteni, suntem aici! Totul e aici...

balaci

dobrin

hagi